Comedie sau lecție de corectitudine politică? „Green Book”

Green Book tocmai a devenit, spre surpriza celor ce așteptau ca Roma să înhațe marele premiu, „cel mai bun film” la ediția din 2019 a Premiilor Oscar. E chiar atât de bun? Răspunsul depinde de cheia în care decidem să-l vizionăm.

Filmul regizat de Peter Farrelly – da, acel Farrelly care debuta ca regizor, în 1994, cu comedia Dumb and Dumber, și care are în filmografie și alte comedii (There’s Something About Mary și Me, Myself & Irene) – este, întâi de toate o comedie, dar nu grosieră, precum cele amintite, ci dimpotrivă. Oferă un umor cum n-am mai respirat de mult, poate de la The King’s Speech încoace.

Umorul se naște în Green Book (zis la noi O prietenie pe viață – de unde scot distribuitorii români titluri de genul ăsta n-am idee) din situația neobișnuită și din alăturarea a două personaje care, în mod firesc, nu s-ar frecventa reciproc. Viggo Mortensen e Tony „Buză”, un macaronar necizelat, rasist, dispus la orice pentru un ban în plus. Mahershala Ali e Don Shirley, doctor în muzică, pianist de geniu, dar și... afro-american. Cel din urmă îl angajează pe cel dintâi să-i fie șofer și gardă de corp în timpul unui turneu muzical prin statele rasiste din sudul Americii de Nord, în 1962. Ceea ce urmează e o continuă interacțiune cu scântei și replici pline de poante și ironie, fiecare protagonist învățând ceva de la celălalt.

Primele minute ale filmului sunt un pic plictisitoare, deoarece umorul adevărat începe abia din clipa în care Tony și Don Shirley dau nas în nas. Însă, odată declanșate, secvențele amuzante se țin lanț și trebuie să-i recunoaștem filmului acest mare merit: chiar are umor, spre deosebire de numeroasele comedii din ultimii ani, complet lipsite de haz și pedalând la nesfârșit pe glume despre sex.

Aceasta e prima cheie – umorul. Green Book e o comedie sau, cum spun unii, dramedie, care chiar amuză.

A doua cheie de vizionare a filmului este corectitudinea politică. Green Book este doar una dintre din ce în ce mai frecventele producții prin care industria de film urmărește să promoveze o anumită filosofie de gândire, un liberalism tiranic. Nu e întâmplător faptul că, la un moment dat, este strecurată în film informația că Don Shirley nu e doar afro-american, ci și gay. Pentru că, de fapt, printre hohote de râs, cam asta vor să ne spună din nou realizatorii, că minoritățile sexuale sunt, ca și victimele rasismului, persoane OK, odată ce renunți la prejudecăți și îți iei timp să cunoști oamenii îndeaproape. Las concluziile acestei dispute interminabile în afara textului de față.

Filmul cu erou afro-american și gay ne amintește de un altul, mă refer la Moonlight, care, avându-l tot pe Mahershala Ali în rolul principal, încasa Premiul Oscar pentru cel mai bun film în 2017. Și acolo regăsim aceleași teme (afro-gay), doar că abordate în alt ton. Să fie ascuns în temele amintite secretul succesului lui Green Book, film căruia nu i-aș da mai mult de 6 pe IMDB?

Ar fi de reproșat, la capitolul acesta, faptul că filmul operează cu tușe groase, personajele secundare fiind înfățișate ori ca încuiate la minte, ori înălțător de destupate la minte. Decizia Hollywoodului de a-i portretiza pe conservatori ca oameni needucați, brutali și lipsiți de perspectivă nu este decât cealaltă față a aceleași monede. La fel erau portretizați altădată cei care, astăzi, sunt minorități privilegiate.

Depinde însă, repet, în ce cheie (vrem să) vedem filmul. Într-o comedie, astfel de eroi nu ar fi o problemă. Dacă însă considerăm Green Book o dramă care aduce înaintea publicului subiecte sensibile, atunci această distorsionare a lucrurilor e doar un mod de a decide din pixul scenaristului că cine nu agreează noile ideologii e doar un prost. Aici se observă lesne ipocrizia celor care au scris și filmat povestea. Pe de o parte, i-au pus lui Don Shirley în gură o replică în care acesta refuză să fie evaluat ca om prin prisma unor prejudecăți larg răspândite despre populația de culoare, iar pe de altă parte, realizatorii răspândesc propriile prejudecăți cu privire la cei care nu subscriu liberalismului.

Pentru cei care au mai vizionat filme despre problema rasismului în SUA ar trebui spus că nu vor vedea în Green Book ceva cu adevărat nou. Filmul e construit din clișee – albii care îi refuză celui de culoare dreptul de mânca în restaurant sau chiar de a folosi WC-ul lor, scena tensionată din bar, polițiștii sudisto-rasiști, cearta dintre eroii principali etc. Însuși personajul Tony „Buză” e un clișeu din creștet până-n tălpi: italianul cu relații dubioase și gura mare, care strecoară în replicile sale și câte-o vorbă, două în italiană, care mănâncă pizza și vorbește tare, de să-l știe tot blocul. Spuneți-mi că n-ați mai văzut personajul ăsta! Nu că Viggo Mortensen nu își joacă rolul bine. Dimpotrivă, partitura lui e excelentă și, aș adăuga, mai bună decât cea a lui Mahershala Ali.

Nu vă mai spun de ce filmul se numește Green Book. Detaliul este însă interesant..., măcar ca fapt istoric.