Cinci mari poeți ai Greciei antice (I)
Marile tradiții ale culturii universale păstrează un uriaș patrimoniu ce reprezintă sursa inepuizabilă a spiritualității umanității, ținând laolaltă, într-o unitate profundă, diversitatea tuturor concepțiilor popoarelor vechi, începând de la egipteana Carte a morților la Vedele brahmanilor inzi și Scripturile de sorginte ebraică, până la marile epopei indiene Mahabharata și Ramayana și eroicele poeme grecești Iliada și Odiseea.
Odată cu nașterea Misterelor elene Orfice, Eleusiene și Dionisiace, se ivesc și zorii tragediei grecești, specie ce a consacrat imaginea omului căutător de libertate absolută, care, nevrând să accepte limitele ființei, încearcă să se împotrivească atât zeilor, cât și destinului, și astfel primește răsplata hybris-ului, în suferință și în moarte. Așadar, numai acela care înțelege sensul destinului și puterea divină, asumându-și eroarea și reconciliindu-se cu zeii, va cunoaște izbăvirea. Această lecție supremă a măsurii în toate, perpetuată prin secole și transmisă literaturii europene, a fost ilustrată în marile creații ale tragediei grecești.
1. Homer. Majoritatea cercetătorilor moderni au căzut de acord că Homer a fost un rapsod din Ionia, care a trăit în a doua jumătate a secolului al VIII-lea î.Hr. și care a preluat în epopeile sale, Iliada și Odiseea, tradiții, fragmente și motive din vechi cântece populare și mituri. În Iliada se povestește războiul dus de aheii conduși de Agamemnon și Menelau pentru cucerirea cetății Troia ca să pedepsească răpirea Elenei, soția lui Menelau, de către Paris, fiul regelui troian Priam. Asediul la care au participat cei mai de seamă eroi legendari ai Greciei a durat zece ani:
Cântă, Zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse:/ Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,/ Trupul făcându-le hrană la câini și la feluri de păsări/ Și împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,/ Craiul născut din Atreu și dumnezeiescul Ahile/ S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntr-înșii iscată.
În Odiseea sunt povestite peregrinările pe mare ale iscusitului Odiseu (Ulise), de la cucerirea Troiei și până când reușește să învingă mânia zeului Poseidon și să revină în patria sa, Itaca. Dincolo de aventurile prin care trece Odiseu, de călătoriile sale prin ținuturi fantastice și de întâlnirile cu personaje miraculoase – sirenele, ciclopul Polifem, Circe – se întrezăresc și aspecte ale vieții oamenilor din vremurile acelea: fidelitatea, dragostea pentru locul natal, iscusința omului pus în situații dificile.
2. Hesiod s-a născut la Askra, în Beoția, în secolul al VII-lea î.Hr. A fost un mare poet epic al Antichității, fiind apreciat datorită capodoperelor sale – poemul genealogic de factură filosofică Teogonia (Nașterea zeilor) și poemul didactic Munci și zile. În Teogonia, succesiunea generațiilor divine constituie un bun prilej de a glorifica victoria spiritului de ordine și echitate, întruchipat de Zeus, asupra tiraniei și barbariei predecesorilor săi, instaurarea păcii și armoniei în universul care a cunoscut atâtea vrăjmășii și convulsii:
Zeus legat-a în lanțuri de nedezlegat și-n cătușe/ Pe Prometeu, cel cu mintea rodnică-n intrigi și planuri./ Prinsu-l-a de o coloană de piatră stârnind împotrivă-i/ Vultur cu aripi întinse care să-i rupă cu pliscul/ Nemuritorii rărunchi, dar tot ce-i sfâșie ziua/ Apriga pasăre iarăși întreg peste noapte renaște.
Criticând, cu țel moralizator, înclinațiile fratelui său trândav și dornic să-și atribuie pe nedrept puțina moștenire părintească, Hesiod cântă frumusețea trudei țăranului în didacticul poem Munci și zile, mânat de eterna lui sete de dreptate. Munca aspră este singura cale pe care Hesiod o recomandă călduros omului simplu, dornic să-i ofere familiei sale un trai onest și să-și asigure o bătrânețe la adăpost de mizerie și umilință:
Oriunde însoțește foamea pe omul care stă degeaba./ Și zei, și oameni, deopotrivă, urăsc pe cel ce-n trândăvie/ Trăind, se-aseamănă la fire cu trântorii lipsiți de ace,/ Dibaci irositori ai caznei albinelor pe care, leneși,/ O-nghit; la munca potrivită cu dragă inimă te-ndeamnă,/ Hambarul să-ți ticsești cu grâne în rânduitul anotimp./ Prin truda lor se-aleg bărbații cu turme multe și-avuții;/ Mai îndrăgiți de zeii veșnici sunt oamenii muncind cu sârg./ Deloc nu te-njosește munca: doar trândăvia-i o-njosire” (Hesiod – Orfeu, Poeme, Minerva, 1987).
