Ce este și ce face ilustratorul de carte (interviu cu Oana Ispir)

Împinși din spate de părinți și apropiați, unii adolescenți decid să urmeze în viață un drum sigur, o carieră serioasă – să fie avocați, medici, arhitecți, ingineri. Carevasăzică ar exista și alegeri profesionale mai lejere, mai puțin serioase și, în definitiv, mai puțin bănoase. Cu gândul la tinerii cu înclinații artistice, aflați în căutarea propriului viitor, am decis să o contactez pe Oana Ispir, ilustratoare de cărți pentru copii și nu numai, și să-i pun câteva întrebări despre munca pe care o face cu pasiune. Am primit răspunsuri la toate întrebările și cred că interviul vă va dovedi, încă o dată, importanța găsirii propriei vocații, respectiv a valorificării talentelor cu care ne-am născut. În același timp, informațiile și impresiile primite din partea Oanei Ispir ne vor ajuta pe toți să avem o perspectivă echilibrată asupra a ceea ce este și ce face un ilustrator.

Îmi imaginez că dragostea dvs. pentru ilustrație trebuie să aibă rădăcini în propria copilărie. Totuși când și cum anume desenul a devenit mai mult decât un simplu joc, mai mult decât o pasiune, respectiv o profesie? A fost o alunecare pe negândite spre profesie sau…?

Am avut norocul să încep o școală cu profil de arte plastice din clasa I. Spun noroc pentru că se înființase chiar în acel an și profesorii căutau la grădinițe copii ce desenau de zor. Am știut mereu că voi trăi din desen și culoare, doar nu în ce mod. La liceu și facultate am continuat pe ramura de grafică, cu părere de rău că nu se pot face mai multe deodată. Aș fi ales în completare design, pictură, ceramică și textile, domenii în care încerc acum să progresez pe cont propriu.

Ce anume presupune documentarea pentru un proiect de carte în vederea ilustrării? Este o documentare făcută doar cu ajutorul „Domnului Google” sau, uneori, implică deplasare pe teren, vizite în arhive, discuții îndelungi cu autorul ori editorul etc.?

Bineînțeles, totul începe cu o discuție cu editorul; rareori am avut prilejul să discut direct cu autorul, cu excepția cazului în care autorul își publică singur textul. În nișa de ilustrație pentru copii primesc în general multă libertate de alegere; redactorul alege doar o direcție pe care mă străduiesc să o păstrez pe tot parcursul proiectului. Mă documentez pe internet sau prin albumele adunate în atelier – adun în general imagini de atmosferă, moduri de mișcare și texturi specifice poveștii.

Mi se pare că mulți au impresia că a fi ilustrator este o ocupație boemă, deosebit de plăcută… O cană cu ceai aburind pe colțul mesei, o melodie plăcută în fundal… Cred că, văzută din interior, ocupația de ilustrator implică totuși și aspecte mai puțin plăcute. Cam așa se întâmplă în orice ocupație sau meserie. Povestiți-ne un pic despre părțile mai puțin plăcute și mai puțin știute ale ocupației dvs., despre dificultățile implicate de ilustrarea unei cărți.

Cana de ceai aburind e de obicei pentru a nu adormi. Uneori, de buimăceală, mai bem din apa de culori în loc de ceai. Ocupația de ilustrator te pune aproape mereu într-o cursă contra cronometru, în care nu trebuie totuși să te grăbești dacă vrei rezultate bune. Dacă adăugăm și necesitatea de a te administra singur, de a cunoaște ceva legislație (mereu în schimbare la noi), de a lucra și la proiecte personale pentru a deveni mai bun și de a te promova cum se poate, vedem că timpul este lucrul cel mai de preț pentru un ilustrator. Pentru mine cel puțin, cea mai mare provocare este programarea timpului „la milimetru”, inclusiv a zilelor libere (o zi liberă pentru un ilustrator este aceea în care desenează orice vrea – acela e și momentul idilic al cănii de ceai aburind).

Provocările legate de ilustrarea unei cărți sunt diferite la fiecare ilustrator. Punctul meu slab este că încep cu mult entuziasm primele ilustrații și tind să sar prea repede peste planificarea întregii cărți. Problemă în lucru.

Tehnologia schimbă multe în jurul nostru. Bibliotecile se digitalizează. Automobilele sunt conduse de roboți sau computere. Telefoanele mobile mai au puțin până vor ajunge să ne îndeplinească orice dorință… În ce fel a schimbat această evoluție rapidă a tehnologiei și domeniul dvs., respectiv ocupația de ilustrator, asociată încă, în mintea unora, cu pensula, cu șevaletul, cu Van Gogh?

Într-adevăr, o vreme viitorul părea fixat pe ilustrația digitală… Așadar am învățat să ilustrez și pe computer. Cu toate acestea, baza ilustrației digitale este tot desenul de mână. Computerul nu este decât o nouă cutie de culori, ceva mai rapidă în execuție și modificări.

După o perioadă de entuziasm pentru desenul pe computer, am hotărât să mă îndrept pe cât posibil spre hârtie și acuarele, urmând sfaturile de a mă concentra mai mult pe tehnicile ce îmi sunt mai apropiate și de a muta atenția de pe tehnici noi pe dezvoltarea subiectului și a compoziției.

Pe moment, în domeniul ilustrației de carte, are loc o reîntoarcere la ilustrația tradițională, fapt ce dă o anumită căldură cărților tipărite; poate că revenirea are la bază nevoia de a amplifica experiența unei cărți-obiect palpabile. Desigur, meseria de ilustrator are multe ramificații, iar dacă modul de reproducere al desenului este un ecran, e foarte probabil că va fi preferată ilustrația digitală. De asemenea, nu cred că mai există o împărțire atât de extremă. Lucrările pe hârtie sunt scanate și retușate după nevoi, iar în partea opusă, un desen digital folosește din plin texturi de media tradițională, mergând până la situația în care etapele realizării sunt complet amestecate.

Pentru dvs., ca ilustrator de carte, ce primează: gusturile publicului, propria viziune asupra proiectului, așteptările editorului?

Cred că așteptările editorului sunt să fii convingător în a transmite mesajul cărții, iar modul cel mai simplu de a face asta este să te bazezi pe propria viziune. Îmi îndrept empatia mai mult spre text decât spre discuția din jurul cărții. Nu aș ști exact cărui public să îi îndeplinesc așteptările, dar sunt o persoană critică; aș zice că am în urechea dreaptă propriul public mofturos.

Am observat, deși nu este exclus să mă înșel, că majoritatea ilustratorilor preferă statutul de freelancer? Oare de ce? Inspirația și imaginația nu fac casă bună cu norma și atmosfera de birou? La urma urmei, chiar și pentru un freelancer există termene-limită impuse de editor.

Există ilustratori angajați în industria jocurilor pentru computere sau mobil, în studiouri de animație și film, precum și în publicitate. În lumea cărților există, din câte cunosc, doar varianta în care editura obține exclusivitate pentru o perioadă de timp, iar ilustratorul lucrează de acasă doar pentru aceasta. Cred că, în primele cazuri, genul industriei presupune un efort de echipă, iar jobul nu mai e de ilustrator și atât, ci presupune comunicare bună și multe cunoștințe din domeniile coechipierilor. O editură pune mai mult accent pe individualitate. Ea vinde mici lumi-povești sub formă de text și/sau imagine. E normal așadar să opteze pentru varietate în ilustrație. Colaborări lungi au loc în cazul unor serii de autor sau a unor colecții de carte.

În primii ani după absolvirea facultății am lucrat într-o companie producătoare de jocuri video și a fost o experiență foarte folositoare. Am ales viața de freelancer deoarece orizontul pare mai larg de aici. Am avut ocazia să învăț paginație, să ilustrez editoriale, reviste glossy sau pentru copii, boardgames, ambalaje, afișe, pliante și logo-uri, să inventez jucării de pluș și de lemn și să brodez desene pe textile. Îmi place această explorare continuă și sper să mă schimbe în mai bine mereu. Desigur, există și artiști care știu exact de la început domeniul ce le face plăcere și preferă să dezvolte la maximum o singură direcție.

Prin comparație cu alte țări, care este statutul ilustratorului de carte în România de azi? Cunoaște ocupația de ilustrator un reviriment? Ce s-ar putea schimba în bine? Se poate trăi doar din ilustrație de carte?

Nu știu cât de amplă e privirea mea de ansamblu; am lucrat mai mult local. Situația din străinătate răzbate până la mine doar din mici povești ale ilustratorilor pe care îi urmăresc online. Pare dificil de trăit doar din drepturi de autor în orice parte a lumii. Majoritatea artiștilor fie mai au o ocupație pe lângă, fie își modifică stilul de viață spre minimalism. Situația în România e clar mai proastă în cazul de freelancing din cauza legislației, mereu în schimbare și, până acum, deloc în bine.

Poate că este dificil de apreciat procentual, însă ne interesează doar o părere personală… Cât din produsul finit care iese din pensulele sau creioanele unui ilustrator este inspirație și cât anume este transpirație?

Un artist desenează mereu, fie că are comenzi sau nu, fie că are inspirație sau nu. Dacă mintea e goală, aduni texturi, tehnici și compoziții. Dacă e plină, încerci să traduci idei în imagini. Într-o zi dispare complet noțiunea de lipsă de inspirație, acumulezi un rezervor de idei, imagini și preocupări proprii. Aș pune eticheta de transpirație doar stării de frustrare sau de epuizare, inevitabile și necesare de altfel. Cum sunt o persoană mai mult optimistă, cad destul de rar în ele, cu toate lucrurile bune și rele care rezultă de aici. Desigur, vorbesc din șosetele de freelancer, în care mă simt cel mai bine.

Dați-ne câteva exemple de cărți pe care nu doar că le-ați ilustrat, ci ați iubit să le ilustrați!

Am fost foarte fericită să ilustrez Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea la Editura Maxim. Încheiasem studiile de licență recent și am avut ocazia să aleg-ilustrez-paginez povestea, să fac o carte de la început până la sfârșit, inclusiv să aleg formatul, hârtia și coperțile în cadrul anumitor limite. A fost o experiență completă și o senzație incredibilă pentru un începător de a avea parte de atât de multă încredere.

O altă amintire dragă este Povestea vitaminelor, publicată de Editura Genesis, ilustrată cu scene și personaje compuse din lemn, textile, hârtii și plastilină, apoi fotografiate. Un proiect foarte provocator, mai ales în partea de iluminare, fotografiere și postprocesare cu care nu eram familiarizată, o idee originală a domnului Lucian Muntean, după ce a descoperit la o expoziție câteva dintre animalele de lemn pictat cu care mă ocupam atunci.

Cea mai recentă amintire frumoasă este volumul Poeziile pădurii apărut la Editura Viață și Sănătate. Subiectul vine direct din copilăria mea și o mare parte din timpul petrecut desenând s-a desfășurat în orașul meu natal. A fost o experiență de firesc și familiar ce m-a împins să îmi rememorez trecutul cu ochii de acum.

Știu că sunt și ilustratori care au făcut pasul de la ilustrarea cărților altora la ilustrarea propriilor texte? Ați luat vreodată în considerare posibilitatea aceasta?

Cred că toți ilustratorii de carte visează să facă pasul acesta! Însă, cum am lucrat într-o editură și cunosc scriitori foarte buni, pe care îi respect, știu că sunt mai jos de genunchiul broaștei în ce privește scrisul. Exersez totuși ținând un jurnal. De undeva tot trebuie început… Așa că mă voi orienta anul acesta spre o carte fără cuvinte, plănuită de ceva timp.

Sunt convins că printre cititorii acestui interviu vor fi și tineri – liceeni, poate – care își caută un drum în viață, o idee de carieră. Ce sugestii le-ați da celor care se gândesc la posibilitatea de a deveni ilustratori? Când și de unde să-și înceapă pregătirea? Să urmeze studii de specialitate sau să aleagă să fie autodidacți? Ce le puteți spune din ceea ce ați vrea să fi știut și dvs. la început de drum?

Ilustrator e un termen destul de generic, sub umbrela căruia stau multe direcții destul de diferite. Probabil ar fi util de clarificat cât mai clar domeniul în care dorești să lucrezi și să afli mai multe despre particularitățile nișei alese. Deși poți învăța foarte multe și singur, mai ales cu ajutorul internetului, mi se pare important să urmezi și studii de specialitate, ca să nu îți pierzi timpul reinventând roata. La liceele și facultățile de arte vei învăța mai mult decât o bază solidă de cunoștințe de desen, culoare și compoziție, și anume obișnuința de a lucra zilnic în atelier, comunicarea cu ceilalți sau analiza unei lucrări. Altfel spus, vei lucra într-un mediu stimulant și creativ.

Singurul mic regret, legat de începuturi, este că aș fi vrut să am curaj să le cer mai des persoanelor la care țin un feedback nemilos asupra lucrărilor mele.

Oana Ispir este ilustrator freelancer ce desenează cu optimism în atelierul său din București sau hai-hui. Este absolventă a Liceului de Arte din Deva și a Facultății de Arte din București cu ceva mai mult de o decadă în urmă. Se consideră o fericită posesoare a unui drum profesional plin de curiozitate, scăldat prin jocuri video, reviste și cărți, jocuri și jucării, accesorii textile și decorațiuni. În timpul liber, e dansatoare de tango.