Calea Victoriei: De ce iubim Bucureștiul?

Unul dintre autorii interbelici mai puțin discutați, dar destul de prolific în acea perioadă, este Cezar Petrescu. Recunoscut mai degrabă pentru romanul Dumineca orbului sau pentru Fram, ursul polar, Cezar Petrescu reușește să rămână un autor ce merită citit tocmai datorită temelor pe care le abordează și care încă își păstrează actualitatea. Despre ce e vorba în Calea Victoriei? Este, pe cât se poate, un roman în care Bucureștiul joacă un rol important, fiind atât cadrul pentru dramele personale, cât și personaj principal. Vorbim despre un oraș european, sau în drum spre modernizare, care își trăiește anii de glorie ai epocii interbelice, o vreme a bogăției și a risipei. Un oraș crescut dintr-un obscur târg oriental, sugrumat de metehnele lumii vechi și care încearcă să se recompună într-un stil occidental în ritm de jazz. Este o carte ce vorbește mai ales despre ambiție, sacrificiu și pierdere. Personajele ei își dau seama de acest lucru. Călătoresc toți în același tren ce îi duce împreună cu speranțele lor înspre capitală, dinspre o provincie mult prea sufocantă și lipsită de posibilități de parvenire. Ion Ozun, un visător ce dorește să cucerească lumea prin talentul său scriitoricesc. Familia Lipan, venită ca urmare a promovării tatălui, Constantin, într-un post important pe lângă minister, fără să bănuiască ce se ascunde în spatele acestei avansări. Fiecare personaj este unic și marcat de o dorință de a ajunge dincolo de limitele impuse. Ozun se luptă multă vreme cu lipsurile, încercând să urmeze sfatul unui așa-zis amic ce-l îndemna să-și facă relații. Ajunge astfel să se împrietenească cu Teofil Steriu, un faimos scriitor ce dovedește o extrem de pesimistă viziune asupra vieții. Totuși Ozun va ajunge să vadă că uneori alegerile pe care le faci nu sunt neapărat doar pentru binefaceri materiale, ci și pentru ce contează cu adevărat în inima ta. Pentru ca, atunci când tragi linie, să poți vedea că lucrurie au totuși un sens. Copiii familiei Lipan sunt de asemenea vrăjiți de sunetul orașului. Ana, una dintre fete, ajunge să intre în lumea mondenă, căutându-și un partener, iar atunci când ajunge într-o căsătorie ce nu o satisface, încearcă să găsească plăcerea în altă parte, aducând asupra ei mai multă nefericire. Sabina, cea tânără, are tot viitorul în față și pare a fi în cele din urmă schimbată de trecerea timpului, pierzând spiritul ludic din începutul cărții. Costea, fire revoluționară și opozantă față de ipocrizia familiei, caută o cauză pentru care să lupte, însă aceasta va produce de asemenea tulburări în interiorul familiei și o falie ce nu mai putea fi trecută. Pe lângă ei, apare o pleiadă de alte personaje, fiecare trăind pe Calea Victoriei, artera vie și pulsândă a capitalei, unde se trăia cu adevărat. Politicieni corupți, ziariști serviabili, oameni talentați ce se pierd în fața gloriei, toți sunt atinși de acest virus al Bucureștiului care nu-i lasă să rămână ca înainte. Este un roman al decadenței ce capătă unele nuanțe ce-l aseamănă mult mai celebrei cărți Marele Gatsby, scrisă de F. Scott Fitzgerald. Și în cele din urmă, Bucureștiul înghite, mestecă și uită. Pentru că, după cum nota un personaj, acesta este un oraș care uită atât de repede… Proza este simplă, personajele poate nu sunt creionate la fel de puternic și nuanțat, însă acțiunea este cea care prevalează. Temele diverse vorbesc despre om și limitele pe care vrea și le poate depăși, despre un loc care sculptează lutul uman după înfățișarea unui veac ce se scurgea mult prea repede. Sunt demne de meditație discursurile bătrânului prinț Anton Mușat, prin care autorul înalță o critică la adresă vremilor pe care le trăia. Cu adevărat fascinant este că aceleași cuvinte se potrivesc și astăzi într-un oraș pe drumul modernizării și care încă n-a învățat că nu e bine să uite…