Omul decisiv. „Darkest Hour”

Darkest Hour (Ziua decisivă) este filmul lui Gary Oldman. Nu al lui Winston Churchill. Al lui Gary Oldman, un actor care, în ultimii ani, nu a primit prea multe roluri pe măsura talentului său, deși filmografia lui e dovada incontestabilă că poate interpreta o mare varietate de roluri.

Oldman este un candidat serios la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal (a „încasat” deja un Glob de Aur pentru rol), însă lucrul acesta are tot atâta importanță câtă are și premiul în sine, adică prea puțină, dat fiind că Oscarurile nu se mai acordă acum pentru artă cinematografică de calitate, ci pentru a mulțumi pe cât mai mulți, de ce nu chiar pe toată lumea – adică minorități sexuale, mișcarea neofeministă, susținătorii a tot felul de „corectitudini politice” ș.a.m.d.

Efortul actorului de 59 de ani pentru a intra în pielea unui personaj atât de celebru, despre care s-au scris sute de cărți, care a scris el însuși zeci de cărți și care a fost adus pe micile și marile ecrane de mulți alți actori talentați a fost cu siguranță uriaș. O mărturisește chiar Gary Oldman. Acesta a spus că a fost nevoit să petreacă ore întregi în cabina de machiaj și că a trebuit să țină cont de nenumăratele resurse istorice care îl prezintă amănunțit pe celebrul premier britanic.

Trailerul filmului, văzut, bineînțeles, cu ceva timp înainte de a viziona filmul, îmi crease, din n motive, impresia că voi vedea ceva similar cu The King’s Speech. Așteptările nu mi-au fost împlinite decât în mică parte. Darkest Hour, deși apropiat ca epocă și personaje de filmul din 2010 al lui Tom Hooper, are un ton și un stil de abordare diferite.

Darkest Hour este un studiu de personaj și de caracter. Scenariul ne ajută să înțelegem un pic contextul, însă prin interacțiuni minime – regele, doi-trei miniștri, soția, secretara personală. De fapt, aproape pe toată durata filmului, exceptând primele minute, cam totul se învârte în jurul lui Churchill. El este în centrul atenției. Descoperim circumstanțele critice în care a devenit premier (fiind văzut ca o soluție de compromis, mulți îndoindu-se de capacitățile sale de a fi un lider bun) și reticențele celor din jur, inclusiv ale monarhului britanic. Acțiunea se petrece în 1940, când trupele Germaniei lui Adolf Hitler luaseră cu asalt Europa occidentală. În acest context, Marea Britanie se frământa să-și decidă poziția, iar mulți politicieni, în frunte cu premierul anterior, Neville Charmberlain, înclinau spre tratative de pace cu forța cotropitoare.

Churchill este, în filmul regizat de Joe Wright, un personaj înveșmântat în nuanțe de gri, purtând pe umeri povara eșecurilor din propria tinerețe. Nepoliticos, sigur în anumite momente, dar nesigur în altele, orgolios, ambițios. Cu toate acestea, este destul de probabil ca spectatorii să perceapă, în ciuda încercării de a-l prezenta echilibrat – cu bune și cu rele, o anumită admirație pentru personaj, o tentă patriotică, o doză de idealizare (nu că în zilele noastre nu ar fi nevoie de lideri adevărați, cu viziune, de calibrul lui Churchill).

Sunt câteva secvențe care rup oarecum tonul sobru al filmului – interacțiunile premierului cu domnișoara Layton, secretara lui mult prea sensibilă, dar și episodul în care Churchill coboară printre „oamenii de rând”, stând de vorbă cu pasagerii dintr-un vagon de metrou (puțin a mai lipsit aici ca secvența să se transforme într-un musical, în care liderul britanic să cânte un imn motivator, acompaniat la refren de restul lumii).

Filmul evidențiază rolul omului decisiv în vâltoarea evenimentelor și este relevant din mai multe puncte de vedere chiar și pentru noi, cei de astăzi, pentru noi care trăim într-o lume în care dictatorii continuă să existe și să subjuge ființa umană. Pentru aceia care au vizionat recent Dunkirk (filmul lui Christopher Nolan), Darkest Hour va aduce o perspectivă interesantă asupra evacuării soldaților britanici încercuiți la Dunkirk, respectiv cum s-a văzut evenimentul din birourile liderilor politici și din comandamentul de război britanic.

Cum era de așteptat de la un film despre faimosul premier al englezilor, recunoscut pentru erudiția și vorbele sale de spirit, scenariul este presărat și cu replici sclipitoare. „N-ai vrea să nu mă mai întrerupi în timp ce te întrerup?” îl întreabă Churchill pe Halifax, ministrul cu opinii total opuse alor sale în ce privește negocierile cu naziștii. Sau: „Nu poți să discuți rațional cu un tigru câtă vreme ai capul în gura lui.”

Filme despre Winston Churchill s-au turnat cu duiumul. Trecând rapid peste serialul The Crown (al cărui prim sezon a fost prezentat în 2016), aș aminti The Gathering Storm (din 2002, cu Albert Finney) și Into the Storm (2009, cu Brendan Gleeson), dar și foarte recentul Churchill (2017), cu Brian Cox în rolul titular. Nu pot să nu observ că multe dintre titlurile filmelor despre Churchill evidențiază timpurile tumultuoase și înnegurate în care acesta a trăit și asupra cărora și-a lăsat, apăsat, amprenta. Totuși există riscul ca filmul să ne transmită o idee eronată. Deși Winston Churchill a avut rolul său în istoria celui de-al Doilea Război Mondial, soarta războiului a fost decisă de fiecare om care a luptat într-un fel sau altul, de sacrificiul fiecărei familii, de sângele vărsat de orice soldat pe câmpul de luptă. Aceasta este o nuanță pe care filmul lui Wright nu o surprinde foarte bine, și cum s-o fi făcut, din moment ce nu acesta a fost obiectivul său.

O mențiune, pe lângă premiul cel mare acordat lui Oldman, merge către australianul Ben Mendelsohn care joacă rolul regelui George al VI-lea, un monarh nu chiar atât de bâlbâit ca acela jucat de Colin Firth în The King’s Speech, dar cu siguranță rezervat în ce privește priceperea lui Churchill de a-și trece țara cu bine prin război.

Darkest Hour este doar un preambul. De fapt, contribuția majoră a lui Churchill la cea mai mare conflagrație mondială din istoria lumii a început cam de acolo de unde filmul se termină, adică după primele săptămâni în care politicianul a încercat să-și găsească tonul potrivit, astfel încât să fie acceptat și ascultat.

Mergeți și vedeți filmul Darkest Hour. La final vă veți întreba cu siguranță: „Pe când și la noi astfel de politicieni?”

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii