Tu știi cum funcționează psihoterapia? (Partea a II-a)
REPARAREA CREIERULUI ÎN PROCESUL PSIHOTERAPEUTIC
Procesul psihoterapeutic repară, în mod specific și biologic, prejudiciul făcut piesei conștiinței. Pentru a prezenta cum anume cartografiem experiențele și cum se efectuează schimbarea din creier, voi utiliza un exemplu simplu de învățare neuromusculară.
Aceste exemplu este despre a învăța să cânți la chitară. Învățarea neuromusculară este similară cu a te familiariza cu instrumentele muzicale, a învăța un sport, dans sau orice altă activitate fizică.
Ce se întâmplă în creier când învățăm să atingem acordul B7 la chitară? Este necesară atenție sporită pentru a îți separa degetele într-un mod precis, cu scopul de a ține corzile chitării la diferite intervale. Când vei încerca pentru prima oară, nu vei reuși. Va fi necesar să plasezi încet fiecare deget într-o poziție precisă.
Mușchii nu simt că ar putea ajunge acolo, că ar putea menține poziția sau că efectiv ar putea obține sunetul respectiv. Și doare. Inițial e nevoie de câteva secunde pentru a finaliza o poziție corectă a mâinii. Este necesar ca fiecare deget să fie poziționat individual. Pe măsură ce exersezi a cânta acest acord, devine mai ușor.
După o noapte de somn, încerci din nou și realizezi că este în continuare greu. Încă ai nevoie de atenție sporită pentru a poziționa degetele corect. Sunetul devine din ce în ce mai bun. Dar pentru a ajunge la prefecțiune, este nevoie să străbați un drum anevoios. După 3 zile de lucru intens, poți în sfârșit stăpâni acest proces.
Degetele nu te mai dor, iar coordonarea mâinii este mai bună. Mâna ta funcționează acum ca un tot, fără un efort conștient. Nu mai este nevoie să te gândești la proces. Ai fixat astfel o hartă neuromusculară pentru B7 în cortexul tău.
Să spunem că ai învățat acest proces utilizând o poziție a mâinii nefirească și acum dorești să o corectezi. Pentru a face acest lucru, este nevoie să te forțezi, înainte de toate, să nu mai utilizezi această poziție a mâinii. Încă o dată, trebuie să acorzi atenție conștientă procesului de corectare a poziției mâinii și degetelor.
Acest lucru te duce înapoi la durerea musculară, neîndemânarea, încetineala, incapacitatea și frustarea, la fel ca și prima oară, dar totuși nu la fel de rău.
Tot acest demers este necesar pentru a învăța o nouă tehnică, pentru a restabili o hartă neuromusculară diferită pentru același proces, în cortexul tău. Odată ce acest lucru este stabilit, operează utilizând noua hartă, care îți va permite să cânți automat, fără efort conștient.
Procesul pentru schimbarea din creier include deazctivare - nefolosirea hărții vechi și apoi crearea unei noi experiențe neuromusculare, pentru crearea unei noi hărți a procesului respectiv, care se va activa automat.
PROCESUL SCHIMBĂRII ESTE UN ELEMENT CHEIE AL PSIHOTERAPIEI
Acest proces descrie schimbarea și învățarea simplă neuromotorie. În sfera emoțională a piesei conștiinței, schimbarea și dezvoltarea sunt mult mai complicate. Deoarece piesa este scrisă prin intermediul amigdalei și al sistemului limbic, schimbarea trebuie să se întâmple prin simțire. Procesul schimbării în acest caz este numit „doliu”.
Trauma trebuie să fie „jelită” pentru a se produce trecerea către ceva nou și mai bun. Trauma este, dintre toate atașamentele, cel mai greu de jelit.
În psihoterapie pacientul jelește durerea vieții sale în contextul încrederii emoționale pe care o acordă terapeutului. Pacientul jelește abuzul și privarea de propria viață și înfruntă durerea din nou, cu scopul de a dezactiva hărțile negative din creier.
Cele 5 stadii de doliu ale lui Elisabeth Kübler-Ross descriu cu acuratețe procesul implicat în renunțarea la fosta piesă de teatru și acceptarea și înlocuirea cu una nouă.
Este nevoie să se parcurgă următorii pași: provocarea și negarea - a fi dispus să se deschidă și să simtă durerea din nou. Apoi intervine furia pentru adevărata sursă de abuz; urmează tristețea pentru piederea surselor de securitate în a face față problemelor vechi sau retrăirea durerii privării de diverse aspecte; ultimul pas este acceptarea înlăturării vechii identități.
Trauma trebuie să fie „jelită” pentru a se produce trecerea către ceva nou și mai bun. Trauma este, dintre toate atașamentele, cel mai greu de jelit.
Vechea piesă de teatru care generează simptome și suferință a fost dezvoltată din traumă, cartografiere neuronală ce include serotonină și cortizol și influență în sistemul limbic, implicat în experiențele emoționale. Atașamentele traumatice au nevoie să fie jelite cu scopul de a își pierde puterea și, ulterior, retrogradate, pentru a dezactiva memoria din jurul lor.
În contextul refugiului sigur oferit de terapeut, beneficiarii asimilează, deactivează și dau la o parte cartografierile vechii piese; simptomele și suferința generate de aceasta dispar. În timpul terapiei, pacientul produce și joacă o nouă piesă, ce implică încredere, emoții și atașament pozitive. În acest context, oxitocina este mediatorul, și nu serotonina.
În psihoterapie procesul de doliu repară creierul în același mod în care piesa de teatru originală a fost scrisă.
Sursa: https://www.medscape.com/viewarticle/893720?src=soc_fb_180322_mscpmrk_ustop10_psychiatry
Articol tradus de:
Violeta Băețelu
