Obediența față de autoritate

Unul dintre cele mai cunoscute experimente din psihologie a fost cel al lui Stanley Milgram în anul 1974. Conform cărții pe care a publicat-o, clasa americană de mijloc, era dispusă să administreze șocuri electrice până la moarte unui bărbat nevinovat care nu reușea să memoreze perechi de cuvinte. 

Voluntarilor li s-a spus că vor participa la un experiment despre învățarea umană. Ei trebuiau să administreze șocuri electrice unui elev de fiecare dată când aceasta făcea greșeli de învățare a asocierilor dintre cuvinte-pereche. Voluntarii o vedeau pe această persoană imobilizată în scaun și electrozii atașați de braț. În unele cazuri, persoana în cauză declara celui care făcea experimentul că are probleme cu inima, dar acesta îi dădea asigurări că, deși șocurile pot fi dureroase, ele nu îi vor provoca leziuni permanente. 

Conducătorul experimentului îl ducea pe cel care urma să administreze șocurile în altă cameră și îi arăta aparatul cu care urma să administreze „pedeapsa”. Era un aparat cu un aspect impresionant, care trecea de la 15 la 450 de volți, în 15 trepte. Sub fiecare etichetă numerică era alta, ce caracteriza șocurile. Acestea mergeau de la șoc ușor, la șoc intens, apoi la șoc puternic și, în cele din urmă, la un simplu „XXX”, sub ultimele două trepte.

Profesorul urma să îi administreze elevului un șoc de 15 volți la primul răspuns greșit și să continue șocurile la fiecare greșeală în parte. Profesorul urma să crească intensitatea șocului cu o treaptă, adică cu 15 volți,  la fiecare răspuns greșit. Elevul era, de fapt, un prieten al celui care efectua experimentul; singurul șoc electric administrat era cel la care era supus profesorul, ca exemplu, însă profesorul nu știa lucrul acesta. 

Sesiunea începea destul de inofensiv: elevul făcea o serie de asocieri corecte, dar de îndată ce făcea prima greșeală, i se „administra” un șoc slab de 15 volți. Până la 75 de volți, profesorul nu avea nici un indiciu că i-ar provoca elevului prea multă suferință. Dar la 75 de volți, elevul gemea de durere. Profesorul nu putea auzi gemetele prin peretele care îi separa. La 120 de volți, elevul urla la profesor că șocurile electrice au devenit dureroase. La 150 de volți, elevul cerea să fie scos din experiment și continua să urle de durere, țipetele crescând în intensitate și devenind strigăte de agonie atunci când șocurile ajungeau la 270 de volți. Din acest moment, organizatorul experimentului și profesorul erau, pur și simplu, implicați într-un act de tortură.

La 300 de volți, elevul striga în disperare că nu va mai răspunde la cuvintele-pereche. Organizatorul experimentului – figura rece, impenetrabilă a autorității – îl informa pe voluntar să trateze „lipsa de răspuns” ca și cum ar fi o eroare și să continue administrarea șocurilor. Din acel moment, voluntarul nu mai auzea nimic din partea elevului; nu știa dacă mai este în viață. Voluntarul vedea că tortura nu mai avea sens, indiferent de realitate: întrucât elevul nu mai răspunde, era limpede că nu mai participa la experiment. Când voluntarul ajungea la finalul panoului de șocuri, continua să folosească ultimul nivel, pentru toate „greșelile” ulterioare. Voluntarii erau liberi să renunțe la experiment, să ușureze suferința victimei; aceasta era imobilizată, dar nimic nu interzicea evadarea subiectului. 

26 dintre cei 40 de voluntari bărbați care au participat la experiment l-au continuat până la final; același număr de femei, respectiv 26 din 40, l-au continuat, la fel, până la final. Subiecții complet obedienți s-au oprit din administrarea șocurilor de 450 de volți victimei doar atunci când le-a spus organizatorul experimentului să se oprească. 

Obediența, în experimentul lui Milgram, nu înseamnă că voluntarii renunță la voința proprie în fața organizatorului experimentului; este vorba despre faptul că organizatorul îi convinge că au obligația morală să continue. Aspectul „moral” al relației dintre experimentator și voluntar este susținut parțial de natura impersonală a comportamentului experimentatorului.

Studiul acesta a fost replicat ulterior, cercetătorii trăgând o serie de concluzii:

• subiecții sunt cu atât mai obedienți, cu cât sunt mai aproape de victima care suferă;
• oamenii se supun mai mult autorităților legitime. În studiile lui Milgram, subiecții se supun, în general, celui care face experimentul, dar nu și altor subiecți;
• colegii obedienți cresc gradul de supunere al subiecților; colegii rebeli reduc gradul de obediență.

Sursa: Furnham, A. (2017). 50 de idei pe care trebuie să le cunoști. Psihologie. București: Litera.