O mărturie în lupta cu anxietatea. Povestea lui Holly Kammier
Am suferit de anxietate generalizată și atacuri de panică mai bine de 20 de ani, fără să fiu diagnosticată corespunzător. Primul atac de panică pe care mi-l amintesc se întâmpla în clasa a 7-a, la școală, într-una dintre pauze.
Am fost cuprinsă de stări de amețeală, nedumerire și teamă copleșitoare, mai ales la gândul că aș putea moșteni tulburarea bipolară a tatălui meu, care amenințase chiar, într-un episod intens la care am luat parte, să mă ucidă.
La insistențele mamei am vizitat numeroși specialiști căutând răspunsuri. Majoritatea păreau destul de dezinteresați de starea mea, spunând că cel mai probabil am suferit doar o criză de hipoglicemie.
Astfel că soluțiile lor pentru starea mea de bine constau în hrană adecvată și odihnă corespunzătoare. Reușiseră cumva să mă convingă de faptul că îmi cauzam singură acele stări. Sentimentul intens de rușine și teamă totodată m-au făcut să îmi ascund simptomele chiar și de familie și prietenii cei mai apropiați.
Dar vestea bună este că nu m-am lăsat să cad pradă anxietății. În ciuda gândurilor galagioase și sâcâitoare, din cauza cărora îmi puneam în permanență la îndoială abilitățile și inteligența, am continuat să merg mai departe și să mă arunc în luptă.
Deși părea atunci cea mai ilogică și nepotrivită decizie, am ales să mă mut în cel mai înfricoșător loc cu putință - Los Angeles - pentru a merge la facultate și a îmi găsi un loc de muncă în lumea extrem de stresantă a jurnalismului.
Am reușit să mă descurc cu brio în rolul de reporter. Presiunea era intensă, dar job-ul meu părea să ascundă tot ceea ce se întâmpla în spatele imaginii pe care o afișam pe sticlă. Cum puteam eu să fiu nebună?
Viața mi s-a schimbat când fiul meu Josh, la împlinirea vârstei de 7 ani, a început să experimenteze simptome care pentru mine erau familiare. Am simțit că mi se frânge inima fiind martora unei suferințe pe care o cunoșteam atât de bine.
De dragul fiului meu, venise momentul să rezolv această situație și să îi caut sursa. Am mers la un endocrinolog de top din San Diego. În mai puțin de 5 minute mi-a validat suspiciunea pe care o aveam de o viață întreagă: nu mă confruntam cu hipoglicemia.
M-a recomandat unui alt tip de specialist, un psihiatru, care mi-a confirmat temerea, aceea că am o tulburare psihologică, și tot ce îmi doream în momentul acela era să îl îmbrățișez. Diagnosticul de tulburare de anxietate a reprezentat speranță pentru mine. Eu și fiul meu aveam să fim bine.
Josh și cu mine am evoluat enorm chiar din acel moment. Am găsit un psihoterapeut cu care el a rezonat și un tratament potrivit. Tulburarea lui obsesiv-compulsivă este bine ținută sub control iar eu mă simt extrem de împăcată cu gândul că Josh nu va fi nevoit să sufere în copilăria sa, așa cum mi s-a întâmplat mie.
Descoperirea unui tratament potrivit în cazul meu a durat ceva mai mult. După aproape un an în care am încercat tot felul de combinații de medicamente, din care unele nu au funcționat deloc, iar altele aveau niște efecte adverse inacceptabile, medicul meu a devenit creativ.
Alături de terapia cognitiv comportamentală, mi-a fost recomandat un tratament cu mai multe medicamente în doze mici, care par cumva să funcționeze de minune împreună. Numim asta cocktail-ul meu personalizat. Vedeți voi, am acceptat faptul că anxietatea va fi întotdeauna o parte din viața mea, dar nu îi mai permit să mă conducă și să mă consume.
Ajutorarea persoanelor aflate în aceeași situație a devenit pasiunea mea. Am scris chiar și o carte de memorii, amuzantă, îndrăzneață și, pe alocuri, înfricoșătoare, despre ce înseamnă să mergi dincolo de descrierea clinică, în a le arăta oamenilor cum se trăiește efectiv cu tulburarea de anxietate.
Holly Kammier este autoare de best-seller și co-proprietara Acorn Publishing. Este recunoscută, de asemenea, pentru cariera de jurnalist la CNN Washington sau NBC Oregon.
Sursa: https://adaa.org/living-with-anxiety/personal-stories/undiagnosed-decades
Articol tradus de: Violeta Băețelu
