Câteva învățături semnificative (II)
O altă învățătură ar putea fi formulată astfel: Simt că sunt mai eficient când mă pot asculta pe mine însumi cu o atitudine de acceptare și pot fi eu însumi.
Cred că, de-a lungul anilor, am învățat să devin mai priceput la a mă asculta pe mine însumi, astfel încât să știu, într-o măsură oarecum mai adecvată decât înainte, ceea ce simt în orice moment dat - să fiu în stare să-mi dau seama că sunt furios sau că simt respingere față de o persoană, că mă simt plin de căldură și afecțiune pentru un individ sau că sunt plictisit și neinteresat de ceea ce se petrece, că ard de nerăbdare să înțeleg un individ sau că simt anxietate și teamă în relația mea cu o persoană.
Toate aceste atitudini diferite sunt sentimente pe care, cred, le pot asculta în interiorul meu. Un mod de a formula acest lucru este că am devenit mai priceput la a-mi da voie să fiu așa cum sunt. Astfel îmi e mai ușor să mă accept pe mine însumi ca pe o persoană categoric imperfectă, care nu funcționează în nici un caz tot timpul așa cum ar vrea să funcționeze.
Probabil că unii consideră că aceasta este o direcție foarte ciudată în care să te îndrepți. Mie îmi pare că are valoare în virtutea unui paradox straniu: când mă accept pe mine însumi așa cum sunt, mă schimb. Cred că am învățat asta de la clienții mei, ca și din propriile-mi experiențe - nu ne putem schimba, nu ne putem distanța de ceea ce suntem până când nu acceptăm în întregime ceea ce suntem. Iar când o facem, schimbarea pare să se producă aproape pe neobservate.
Un alt rezultat ce pare să decurgă din faptul de a fi eu însumi este acela că relațiile devin reale. Relațiile reale au capacitatea incitantă de a fi pline de viață și de semnificație. Dacă pot accepta faptul că sunt iritat sau plictisit de acest client sau acest student, e mult mai probabil să fiu în stare să-i accept sentimentele cu care răspunde. Pot, de asemenea, să accept experiența modificată și sentimentele modificate care se vor naște, probabil, în mine și în el. Relațiile reale tind să se schimbe, în loc să rămână statice.
Așadar constat că este eficient să-mi permit să fiu ceea ce sunt în atitudinile mele, să știu când am ajuns la limita rezistenței sau a toleranței și să accept asta ca pe o realitate; să știu când îmi doresc să modelez sau să manipulez oameni și să accept asta ca pe o realitate care există în mine [...]. Atunci când accept cu adevărat toate aceste atitudini ca pe o realitate, ca pe o parte din mine, relația mea cu cealaltă persoană devine ceea ce este și poate să crească și să se schimbe mai ușor.
(Fragment din Carl R. Rogers, A deveni o persoană: perspectiva unui psihoterapeut, Editura Trei, 2008, pp. 50, 51).
