Haide să recunoaștem că am greșit!
Privind omul în mediul său de dezvoltare, înconjurat de tot felul de bariere si constrângeri pe care uneori el însuși le crează, putem identifica unele motive pentru care îi este greu să recunoască faptul că a greșit. Deși există o puternică influență ce vine din partea individului în ceea ce privește admiterea unei erori, de multe ori cei din jurul său au o pondere la fel de mare în luare deciziei de a nu schimba ceva deși este greșit.
Analizând una dintre nevoile de creștere din piramida lui Abraham Maslow-renumit psiholog și anume cea de recunoaștere socială, de stimă de sine se poate observa că această trebuință poate constitui baza negării unei greșeli. Stima de sine crește dacă cei din jur au o părere bună față de persoană, decât dacă au una negativă pentru că astfel de opinii sunt integrate și îl fac pe om să le evite pe cele dăunătoare. De aceea,cineva criticat în momentul în care a greșit va tinde să nu recunoască ulterior alte erori, întrucât știe că feedback-ul primit de la ceilalți nu va fi unul mulțumitor. Modelul lui Cooley conform căruia o atitudine pozitivă primită de la semeni este un determinant important pentru dezvoltarea unei stime de sine crescută pune în evidență motivul social ce stă la baza dorinței de a nu admite o greșeală. Totuși, echilibrarea acestei nevoi de creștere este calea spre a recunoaște o eroare când aceasta a fost făcută, întrucât cei care au o stimă de sine echilibrată au un mod stabil de a gândi și nu se lasă atât de ușor influențați de aprobările și criticile primite.
Pe lângă această cale de mijloc ce presupune auto-antrenarea propriei nevoi de acceptare și confirmare a celor din jur,se pot identifica persoane care au o stimă de sine crescută,aceștia fiind cei care luptă activ împotriva eșecului,dar și cei care au un nivel scăzut-cei care au tendința de a accepta mai ușor eșecul. Oamenii identificați în prima categorie sunt în general aceia care au și un nivel de auto-monitorizare crescut ceea ce le crează dorința de a fi potriviți oricărei situații,de a-și susține comportamentul public. Se observă deci că este posibil ca acestora să li se pară dificil să recunoască o greșeala căci țin la imaginea lor pe care o văd atacată atunci când greșesc și admit public acest lucru. Fiind conștient de existența acestor presiuni,omul poate să își educe reactivitatea la replicile din jur prin înțelegera faptului că de multe ori poate apărea o eroare de atribuire din partea celorlalți. Cu sau fără intenție,oamenii tind să considere ca și cauză a unui fapt o trăsătură ce ține de individ,atribuind astfel un eșec,o eroare persoanei fără a lua în calcul factorii situaționali. Esențial este așadar ca cel care a recunoscut greșeala să înțeleagă că cei din jur își exprima o părere pe care nu ar fi dezirabil să o interpreteze ca fiind o trăsătură stabilă a personalității sale. Deci dacă a greșit acest lucru nu anulează posibilitatea de a acționa corect în altă situație întrucât modul în care ia decizii nu este neaparat o componentă stabilă,ci una cu influențe sociale, situaționale.
Studiile arată că există tendința de a menține o imagine globală pozitivă despre sine caracterizată prin obiectivitate diminuată și responsabilitatea mai mare față de reușite decât față de eșecuri, fapt ce are plauzibilitate mai ales în cazul celor cu stimă de sine crescută. În baza aceleași idei, cei care au o stimă de sine scăzută explică situațiile negative prin invocarea cauzelor interne,simțindu-se mult mai responabili de eșecul lor decât omologii lor. Se observă și de data aceasta ignorarea cauzelor situaționale, omul fiind predispus să atribuie eroarea propriei persoane. De asemenea, aceștia acceptă mai ușor o întărire negativă decât cei care au o nevoie ridicată de acceptare și confirmare.
Așadar, vasta problemă a recunoașterii unei greșeli rămâne să fie filtrată prin mintea fiecăruia,interpretarea unei critici primite ca răspuns la admiterea unei erori depinzând de persoana în cauză. La acestă idee, Kathryn Schulz adaugă faptul că problematică este și cultura care ne „învață” încă de la primii pași făcuți prin școală că cei care au note slabe la un test sunt mai puțin intelgienți, că ei greșesc deci nu pot fi la fel de buni ca cei cu noate mari.Mai târziu acest lucru ajunge să fie generalizat la „Trebuie să faci totul cât mai corect pentru a avea success în viață”. Din fericire, cu mult timp înainte ca aceste influențe sociale și culturale să devină forțe atât de puternice în modelarea omului, Sfântul Augustin susținea ceva ce este esențial a fi înteles și în prezent „Greșesc, deci exist.”
Un articol scris de: Maria Coșuțiu