Educația copiilor: gestionarea comportamentelor dificile

Comportamentul copiilor este unul dintre subiectele de interes pentru orice părinte. Fie că vorbim despre comportamentele pe care am dori ca ei să le aibă, fie că ne referim la cele cu care ne confruntăm zi de zi în încercarea de a le modela, modelul A-B-C comportamental ne poate ajuta să înțelgem de ce apar anumite gesturi, acțiuni, anumite comportamente ale copiilor noștri,  și care este cauza  persistării acestora  în timp. Numele acestui model este un acronim care ne indică exact ce trebuie să urmărim atunci când dorim să înțelgem motivul pentru care  copilul nostru face un anumit lucru.

Ca să înțelegem semnificația antecedentelor (A), ne putem imagina situația în care le cerem copiilor să își lege singuri șireturile la încălțăminte, cu toate că, până în momentul de față, noi eram cei care realizam acest comportament în locul lor. Care credeți că sunt șansele ca micuții să se aplece repede către șireturi și să le lege cât am zice pește? Din păcate, șansele sunt foarte mici, iar antecedentele ne explică de ce. Atunci când copiii nu sunt familiarizați cu un anumit tip de comportament, când nu cunosc o procedură prin care să îl pună în practică - căci nu au cunoștințe procedurale -  e cel mai probabil faptul că nu îl vor face indiferent de modul în care li se va impune acest lucru. În momentul în care încercăm să deprindem un comportament nou, trebuie întâi să cunoaștem modul prin care îl activăm.

Dacă părinții îi vor arăta unui copil în detaliu, de mai multe ori, cum ar trebui folosită periuța de dinți, în timp va reuși să învețe să își perie dinții fără prea mult sprijin. Există și cazuri în care, copiii nu vor să se spele singuri pe dinți chiar dacă știu cum ar trebui să facă acest lucru. Și iar ajungem să ne întrebăm de ce copilașii nu doresc să ne asculte....?! Ei bine, motivația este un alt antecedent care ne garantează apariția cu succes a unui comportament. Oare câți dintre copii sunt motivați să se spele pe dinți doar pentru că așa e sănătos sau pentru că așa au zis mama și tata? Aici intervine o nouă provocare a vieții de părinte: aceea de a reuși să motiveze un copilaș să învețe comportamente care  îl vor ajuta pe termen lung. E locul în care  imaginația ar trebui stoarsă din plin în încercarea de a face cât mai atractive comportamentele care nu sunt în zona lor de interes. Cum ar fi, de exemplu, dacă atunci când se spală pe dinți să asculte piesa preferată și să se perieze pe ritmul acesteia sau să facă un concurs cu frații săi pentru a vedea cine reușește să ia premiul „dințișorilor curați”?

Așadar, prin antecedente, înțelegem, în sens larg, existența motivației și a cunoștințelor procedurale pentru a putea avea un anumit comportament. Următoarea componentă a schemei este chiar comportamentul (B). Ca să știm exact ceea ce urmărim, trebuie să fim atenți la modul în care definim comportamentul. De exemplu, dacă dorim să analizăm momentul în care copilul este agresiv cu alți colegi, s-ar putea să nu știm cum am putea să fim atenți. În schimb, dacă dorim să urmărim acele momentele în care îi îmbrâncește pe ceilalți sau se ia la ceartă cu alți copii, trebuie să privim mult mai în detaliu comportamentul ales.

Legea fizicii ne învață că pentru orice acțiune există și o reacțiune. Am putea spune că astfel se înțelege și relația dintre comportament și consecințele (C) sale. Atunci când copilul realizează o acțiune, apare și un  efect în cadrul acesteia. Când reușește să se îmbrace singur, îl felicităm, iese de la baie fără să se spele pe mâini îi atragem atenția, deci, trebuie să existe întotdeauna o reacțiune în urma comportamentului său. Așa cum se observă și în exemplele anterioare, unele consecințe pot fi  pozitive, recompensele, iar pe altele le-am putea încadra la penalizări.

Când recompensăm comportamentul de a împărți jucăriile cu ceilalți prin faptul că îi oferim 10 minute în plus de joacă, este evident că sperăm ca acel comportament să se repete. Deci, atunci când dorim ca un comportament să tot apară în acțiunile copilului nostru folosim recompensele, înțelegându-se faptul că că îi oferim copilului ceva pozitiv. În cazul în care, dorim să scăpăm de un anumit comportament, trebuie să încercăm să îi scădem frecvența prin folosirea penalizării. Dacă îi lovește pe colegii de joacă și îl oprim din joacă punându-l pe băncuță 5 minute, ne așteptăm ca acel comportament sancționat să apară tot mai rar, aproape deloc. În acest caz ne gândim că am apelat la o penalizare: am luat de la copil un stimul, un lucru pozitiv, ceva plăcut pentru el. Pe de altă parte, dacă apelăm la pedeapsă, acest lucru înseamnă că ii oferim copilului un stimul negativ, care utilizat pe termen lung poate altera relația noastră cu acesta. Așadar, dacă le adresăm replici tranșante, când fac un lucru nepotrivit, uneori poate chiar prea aspre, în așteptarea de a nu mai repeta anumite comportamente, s-ar putea să nu obținem rezultatul dorit. Pe scurt, când dorim să scădem frecvența unui comportament nedorit, apelăm mai degrabă la penalizare.

Articol scris de Maria Coșuțiu, psiholog