Filmul Lion mi-a amintit de imaginile acelea pe care le vedem uneori pe internet cu pisici care se privesc în oglindă și văd un chip de leu fioros. Nu este nimic ce ar putea să-mi amintească de un leu în filmul ăsta, un film inspirat totuși dintr-o poveste cu oarece potențial. Dacă ați văzut trailerul e ca și cum ați fi văzut deja filmul. Povestea bazată pe fapte reale a fost întâi o carte (A Long Way Home) scrisă de eroul principal – Saroo Brierley. Pe când avea doar 5 ani, micuțul Saroo s-a rătăcit în imensa și suprapopulata Indie, ajungând în cele din urmă să fie adoptat de un cuplu de australieni inimoși. După 25 de ani, ca tânăr adult, Saroo și-a regăsit mama naturală cu ajutorul Google Earth. Garth Davis este la debutul său de regizor de lungmetraj și pot spune din start că „i-a ieșit” doar pe jumătate. Adică prima parte a filmului prinde cât de cât spectatorul și mă refer la istoria copilului Saroo, interpretat de Sunny Pawar (o mică revelație acest copil-actor). Relația lui Saroo cu fratele mai mare Guddu, lupta lor pentru supraviețuire (furtul de cărbuni din trenuri în mișcare), viața din mahalaua mizerabilă, într-o familie monoparentală, eforturile lui Saroo de a-i dovedi fratelui său că e puternic și că poate ridica baloturi, lunga călătorie cu trenul în care rămâne închis din greșeală și hoinăreala puștiului pe străzile nesigure ale Calcuttei conturează un tablou al Indiei sărace, ruptă de minunatul Taj Mahal și încă foarte departe de idealurilor marilor săi înaintași Mahatma Gandhi și Jawaharlal Nehru. Este partea digerabilă a filmului Lion, însă, din păcate, odată cu saltul în timp se petrece o nefericită scăpare din mâini a poveștii. Ceea ce urmează este doar o inutilă tragere de timp – cele 118 minute puteau fi reduse frumușel la 90 –, în care îl vedem pe Dev Patel (indianul de serviciu de la Hollywood) încercând să ne convingă că trăiește drama rupturii de mama sa adevărată. Ce anume îi provoacă după 25 de ani tot acest chin sufletesc? Și în ce constă efortul său de a-și găsi familia adevărată? Sunt întrebări care rămân în mare parte fără răspunsuri convingătoare. Davis caută să înghesuie prea multe detalii din carte – bunătatea părinților adoptivi, problemele psihice ale celuilalt copil indian adoptat, relația lui Saroo cu Lucy –, iar asta în detrimentul așezării poveștii pe un făgaș firesc. Prezența în distribuție, în roluri secundare, a unor nume ca Nicole Kidman și Rooney Mara nu poate salva povestea de povara enormă a lipsei de coerență și a lâncezelii ce se instaurează în a doua parte a filmului. Cred că Lion poate atrage atenția publicului asupra unei realități crunte, respectiv asupra traficului de copii. Conform unei informații inserate la sfârșitul filmului, în India dispar anual în jur de 80.000 de copii, iar în prima parte din Lion sunt câteva aluzii la realitățile murdare din spatele acestor „dispariții”. Însă preocuparea aceasta rămâne secundară istoriei personale a lui Saroo. Am văzut Lion și mi-am spus în sinea mea, la final: Ah! Păcat! Ce poveste s-ar fi putut spune despre un copil care păstrează timp de un sfert de secol în suflet amintirea și imaginea mamei sale! Cât despre titlul filmului, dezvăluit la final într-un fel de denouement, nu are din punctul meu de vedere efectul scontat. Saroo nu a supraviețuit dramei și primejdiilor nenumărate datorită unui spirit de leu care ar fi zăcut în sufletul său, ci mulțumită unei providențe care l-a ferit de mâini nelegiuite și l-a aruncat „într-un tren bun”. În tot acest timp, este destul de probabil că alți 79.999 de copii nu au prins trenul șansei. Iar acesta este un fapt cu mult-mult mai trist decât povestea fiului care și-a regăsit familia stând pe canapea, cu un laptop în brațe.