Este o plăcere să-l vezi pe Daniel Day-Lewis jucându-l pe Abraham Lincoln. Ai senzația că te uiți la Lincoln însuși. Totuși filmul regizat de Steven Spielberg i-ar putea plictisi pe unii și am să vă spun și de ce.
Deși intitulat Lincoln, filmul din 2012 nu este o biografie și nu desfășoară înaintea ochilor noștri viața celebrului președinte, ci doar ultimele luni de viață ale acestuia, dintr-o perspectivă anume.
Povestea filmului Lincoln se petrece nu pe câmpul de luptă, ci mai mult prin birouri și saloane somptuoase, populate de politicieni burtoși, în ultimul an din viața lui Lincoln, aflat la cel de-al doilea mandat prezidențial. În timp ce soldații își dau obștescul sfârșit prin mocirle și păduri, politicienii trag sforile în culise, purtându-și propriul război. Miza: Al XIII-lea Amendament la Constituție, prin care se desființează sclavia. Filmul ne dă o idee despre eforturile depuse pentru trecerea amendamentului amintit în Congres și ne arată că situația a fost destul de... complicated.
Spuneam că filmul ar putea fi considerat plictisitor de unii, iar cauza ar fi că, de fapt, totul se reduce în filmul lui Spielberg la vorbărie: Lincoln vorbește cu secretarul de stat Seward, Lincoln vorbește cu soția, politicienii vorbesc (și se ceartă) unii cu alții, președintele stă de vorbă cu soldații, Prima Doamnă vorbește cu invitații la dineu, Lincoln vorbește cu cetățeni de culoare, oamenii lui Lincoln vorbesc cu diverși democrați pe care încearcă să-i atragă de partea bună a istoriei și așa mai departe. Probabil că Lincoln ar fi vorbit și cu câinele dacă acesta ar fi avut rol în film. Se cere deci un anumit efort din partea celui care vizionează filmul pentru a înțelege încotro se îndreaptă narațiunea, cine cu cine ține, cine pe cine atacă, și toate acestea pentru a îndrepta o mare nedreptate istorică – sclavia din America – în ciuda opoziției din ambele tabere (Nordul avea aceleași temeri ca și Sudul cu privire la „emanciparea” a milioane de sclavi).
În ciuda vorbăriei despre care spuneam, filmul are scene intense datorate liniștii, una dintre cele mai impresionante scene fiind aceea în care Lincoln trece tăcut, călare, pe un câmp de luptă presărat cu cadavrele celor căzuți. Nu vă așteptați însă la un film de război. Războiul Civil rămâne undeva departe, în filmul lui Spielberg.
Lincoln se distinge în mijlocul politicienilor republicani și democrați ca o figură aparte, lăsându-l pe spectator să se întrebe cât la sută din ceea ce face este dibăcie politică, cât este credință și cât anume este rod al întâmplării. Spielberg nu-i face un portret idealizat fostului președinte american. Dimpotrivă, îl vedem pe Lincoln folosind arme politice precum cumpărarea adversarilor prin oferirea de funcții. Dincolo de aparența de „domn cumsecade”, fostul avocat devenit președinte se dovedește un abil cunoscător al naturii și al firii umane, capabil să vadă mult dincolo de circumstanțele imediate.
Daniel Day-Lewis creează un Lincoln înalt și filiform, dar ușor gârbovit din cauza necazurilor și a îngrijorărilor, rupt în aparență de ce se întâmplă în jurul său, adâncit în gânduri, gata oricând să spună o anecdotă sau o povestioară cu tâlc (la fel ca Isus, el își comunică adevărurile și ideile prin parabole), dar ferm atunci când discuțiile în contradictoriu se lungesc prea mult. După cum spuneam, privindu-l pe Day-Lewis cu joben și costum de epocă, simți că îl vezi chiar pe Abraham Lincoln. Poate că rolul nu a fost la fel de ofertant pentru el precum cele din There Will Be Blood, The Age of Innocence sau In the Name of the Father, dat fiind că aici era constrâns de imitarea unui personaj istoric, însă actorul britanic a reușit să-i confere măreție personajului Lincoln, să-l arate așa cum trebuie să fi fost: o legendă în viață.
Distribuția filmului este de aur, numai nume unul și unul. Sally Field îi ține piept lui Day-Lewis, ca Primă Doamnă a Statelor Unite. Tommy Lee Jones este excelent în rolul politicianului radical Thaddeus Stevens, mult mai aprig decât Lincoln în ce privește apărarea drepturilor celor de culoare. Merită o mențiune specială și James Spader, în rolul deloc respectabilului W.N. Bilbo, omul de care președintele se folosește pentru a aborda și „cumpăra” voturi pro amendament. Iar lista poate continua cu David Strathairn, Hal Holbrook, Jared Harris, Joseph Gordon-Levitt, Walton Goggins ș.a.
Lincoln ne vorbește despre sclavie, despre prejudecăți alimentate de interese, despre coruperea ființei umane, dar și despre noblețea rară de care aceasta poate da dovadă în anumite cazuri. Spielberg ne arată că o nedreptate care a prins rădăcini adânci de-a lungul multor generații nu poate fi lesne îndreptată nici măcar de aceia care o percep ca greșeală și predă, prin filmul său, o necesară lecție de istorie. Nu cred să fie prea mare surpriză ceea ce s-a întâmplat în Congres în data de 31 ianuarie 1865 și nu asta este miza filmului, adică să ne surprindă cu un eveniment istoric pe care îl găsim în toate cărțile de istorie, ci mai degrabă înțelegerea importanței pe care a avut-o omul Lincoln în modelarea unei dintre marile puteri ale lumii. Desigur, filmul nu va trezi în mințile spectatorului european aceleași ecouri pe care le va fi stârnit în inimile americanilor. Fiecare se laudă cu ceea ce are.
Dincolo de figura monumentală a președintelui Abraham Lincoln rămâne însă o întrebare, una pe care filmul nu o adresează în mod direct. Văzându-i „reproduși” pe ecran pe acei politicieni care au votat împotriva celui de-al XIII-lea Amendament din teamă și pe cei care au votat pro pentru beneficii personale, nu putem să nu ne întrebăm câte dintre deciziile importante care au marcat și marchează viața a sute de mii și milioane de oameni n-au fost și nu sunt luate de „pigmei” politici, de figuri triste, lipsite de coloană vertebrală și motivate de banale obiective egoiste, așa cum vedem în Lincoln.
