Twain: Autobiografie

Autobiografie de Mark Twain este o carte pe care nu o poți lăsa din mână. Faimosul umorist american, părintele lui Tom Sawyer și Huckleberry Finn, ne poartă ochii minții în America secolului al XIX-lea, prin povestea propriei călătorii prin viață. Umorul este, desigur, garantat, dar nu doar acesta face deliciul cărții. Citiți mai jos câteva gânduri despre cum percepea scriitorul sclavia, în anii copilăriei sale.

În coliba de lemn trăia o sclavă cu părul alb, țintuită la pat, pe care-o vizitam zilnic și-o priveam cu spaimă, fiindcă socoteam că are peste o mie de ani și că stătuse de vorbă cu însuși Moise. Negrii mai tineri, care dădeau crezare acestor cifre, ni le furnizaseră și nouă, cu bună-credință. Iar noi, potrivind laolaltă toate amănuntele aflate despre dânsa, credeam că-și pierduse sănătatea în lunga călătorie prin deșert făcută la ieșirea din Egipt, și că nu mai fusese în stare să și-o recapete. Bătrâna avea o chelie rotundă în creștetul capului și noi ne strecuram ca s-o privim, într-o tăcere respectuoasă, gândindu-ne că-i fusese pricinuită de spaima încercată la vederea Faraonului ce se îneca. „Tușa Hannah” îi spuneam bătrânei, după obiceiul din sud. Era superstițioasă, ca și ceilalți negri, și profund evlavioasă, ca și ei. Aidoma lor, avea mare încredere în puterea rugăciunilor, la care se deda în toate prilejurile obișnuite, nu însă și în cazurile în care un rezultat sigur ar fi fost urgent. Ori de câte ori simțea niscaiva vrăjitoare prin preajmă, își lega în smocuri, cu o ață albă, rămășițele de păr creț, ceea ce le făcea numaidecât neputincioase pe vrăjitoare.

Toți negrii ne erau prieteni, iar cu cei de vârsta noastră eram de-a dreptul camarazi. Spun de-a dreptul, pentru a sublinia o nuanță. Eram camarazi, și totuși nu eram camarazi: culoarea pielii și condiția socială trasau un hotar subtil, de care ambele părți erau conștiente, și care făcea cu neputință fuziunea deplină. Aveam un prieten bun și leal, un aliat și un sfetnic plin de afecțiune în persoana „unchiului Daniel”, un sclav de vârstă mijlocie, înzestrat cu mintea cea mai ageră din așezarea negrilor, un om cu simțăminte generoase și calde, cu o inimă cinstită și simplă, care nu cunoștea nici un vicleșug. M-a slujit foarte bine vreme de mulți, mulți ani. Nu l-am văzut de peste o jumătate de veac, și totuși, sufletește, mi-a ținut tovărășie o bună parte din acest timp, căci l-am înfățișat în cărțile mele, fie sub propriu-i nume, fie sub numele de „Jim”, plimbându-l de colo până colo – la Hannibal, pe Mississippi la vale pe-o plută, și chiar deasupra Saharei într-un balon – iar el a suportat totul cu răbdarea și lealitatea prietenoasă cu care era înzestrat din născare. Acolo, la fermă, am învățat să nutresc o puternică simpatie pentru neamul lui și o vie admirație pentru unele dintre frumoasele-i însușiri. Acest simțământ de simpatie și această admirație au trecut cu bine examenul a peste șaizeci de ani, fără să sufere vreo știrbire. Fața neagră este și astăzi pentru mine la fel de binevenită cum era și pe vremea aceea.

În zilele copilăriei mele n-aveam nici o aversiune împotriva sclaviei. Nu-mi dădeam seama că ar putea fi un lucru rău. Nimeni nu o condamna în prezența mea; ziarele locale nu spuneau nimic împotriva ei; predicatorii locali ne învățau, de la amvon, că Dumnezeu o aprobă, că este o instituție sacră și că cei ce se îndoiau de ea n-aveau decât să se uite în Biblie ca să-și liniștească cugetul – drept care ni se citeau cu glas tare textele respective, pentru a ne alunga îndoielile; dacă sclavii înșiși aveau o aversiune împotriva sclaviei, erau destul de înțelepți ca să nu spună nimic.

 

(Fragment din Mark Twain, Autobiografie, Editura Univers, 1977, pp. 11, 12)

Imagine: Autor anonimNegustor olandez, cu sclavi