Tata, eu glumesc serios! (zice Tudor Șerban)

O cărticică simpatică foc! Asta se poate spune despre cartea Tata, eu glumesc serios!, recent apărută în librării. Cartea e un fel de jurnal ținut de tatăl copilului, scriitorul Robert Șerban, un jurnal în care a notat de-a lungul câtorva ani „perlele” ieșite din gura fiului său, Tudor.

Copilul, după cum o recunoaște chiar tatăl la un moment dat, vorbește, vorbește, vorbește. Turuie. Inventează cuvinte. Pune întrebări. Înțelege lumea și, dacă e cazul, își imaginează sensurile ei. Se miră. Povestește. Spune deschis ce gândește. Crește. Se confesează. Destăinuie. Visează cu ochii deschiși. Presupune. Își mărturisește temerile. Face asocieri hazoase ori năstrușnice. Dă replici sclipitoare.

Cuminte, loial în dragostea părintească, tata, asemenea secretarului unui lord care se preumblă de colo-colo, a notat cuvintele și reacțiile copilului, postându-le inițial pe Facebook. Când s-au adunat suficient de multe încât să publice o carte, a scos cartea la Polirom.

Să ne-nțelegem! Cartea nu este o culegere de poante, de „perle” ca acelea de la BAC. Unele dintre „zisele” lui Tudor sunt amuzante într-adevăr, cu toate că gluma, la Tudor, se naște adeseori din observație serioasă. Altele însă au o notă profundă, involuntară probabil, o consistență neașteptată – ca de pildă atunci când o întreabă pe bunica ce urmează după pensie sau când mărturisește franc: „Nu vreau să mă fac mare, îmi place copilăria…”

Prin ochii lui Tudor, revedem lumea din perspectiva copilului. Ne amintim, poate, de propriile neînțelegeri, confuzii și curiozități. Ne dăm seama că anotimpul cel mai frumos și plin de candoare al vieții a fost și va rămâne întotdeauna copilăria. Vocea lui Tudor este vocea inocenței. Întrebările lui Tudor sunt cele esențiale. Modul lui de a vedea lumea este ceva ce adulții au pierdut și după care, cel puțin unii, tânjesc mereu în inima lor. Există în raportarea copilului la lumea asupra căreia deschide larg ochii o sinceritate pe care n-au avut-o nici Platon și Aristotel în fervoarea căutării intelectuale.

Pavel Șușară, în postfața volumului conchide: „Tudor nu este aici un copil care spune lucruri trăsnite, ci un medium, un revelator al vârstei de aur, iar inspirația lui Robert Șerban de a-i urmări aventura intrării în istorie și a luării ei în posesie este ea însăși un act de creație.”

Câteva mostre de tudorisme (care mi-au plăcut în mod special) vă vor ajuta să vă faceți o idee mai concretă despre conținutul cărții și vă vor încuraja să-i faceți loc în biblioteca personală.

 

Tudor:

— Tata, Iliada e povestea Sfântului Ilie? (p. 14)

 

Fiu-meu îmi testează cunoștințele:

— Tata, știi ce telefon are Pinocchio?

— …?

— Pinokia! (p. 17)

 

Tudor, din senin:

— Tata, da’ Dumnezeu e băiat? (p. 20)

 

— Ce zici, Tudor, te faci artist?

— Nu, mă fac aitist. (p. 34)

 

Îi propun lui fiu-meu să jucăm Fazan. Acceptă. Începe el:

— Plăcintă.

— Tă-u-ne.

— Nebun.

Îmi vine în minte unt, dar ar însemna să-l închid. Așa că:

— Uni-ta-te.

Tudor se gândește trei secunde și îmi spune:

— Te… iubesc. (p. 70)

 

Ar mai fi de spus că volumul Tata, eu glumesc serios! este înfrumusețat de ilustrațiile artistului vizual Bogdan Achimescu, dar și ale fiilor acestuia, Jan și Julian. Coperte cu clapete, lac selectiv, tehnoredactare faină, recomandări peste recomandări… Ei bine, se vede că s-a lucrat serios, nu în glumă, la cartea aceasta. Și a ieșit ceva frumos. O carte care va putea fi recitită măcar o dată pe an.

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii