Somnul națiunii naște monștri. „Palatul Viselor”

Suntem familiarizați cu viziunile de coșmar ale unui stat totalitar pe care ni le-au pus înainte George Orwell și Aldous Huxley, posesori ai unei inteligențe și intuiții deosebite. Dincolo de acești mari clasici ai romanului distopic există și alții care, pe căi diferite, au ajuns la rezultate asemănătoare, arătând cum statul ar putea deveni un gigant fără suflet, capabil să deformeze nenumărate destine.

Palatul viselor, romanul publicat în 1981 de scriitorul albanez Ismail Kadare, și apărut și în limba romană la editura Humanitas, este o distopie cu iz oriental. Însăși istoria cărții e sugestivă cu privire la subiectul ei, aceasta fiind rapid interzisă de către Partidul Comunist, deși tirajul fusese epuizat deja.

Romanul Palatul viselor ne propune o idee fascinantă: un minister al statului, preocupat de visele supușilor, inventariindu-le pe fiecare și adunându-le într-un singur loc, spre a fi analizate. Cum unele dintre vise puteau fi ferestre deschise către posibile viitoruri, căpătau imediat profilul unor secrete de stat. Ar trebui menționat că autorul a folosit ca fundal pentru ministerul special descris în carte o imagine vagă, nedatată, a Imperiului Otoman, gigantul politic în umbra căruia a apărut statul albanez.

Protagonistul cărții este Mark-Alem, un tânăr provenit dintr-o puternică familie aristocratică albaneză, implicată în conducerea statului. Cartea urmărește rapida lui ascensiune de la statutul de simplu salariat, incapabil să se descurce pe culoarele întortocheate ale palatului, până la momentul apoteozei într-o funcție importantă. Dincolo de povestea lui, întrezărim în treacăt familia Koprulu, o influentă familie nobiliară, cu rădăcini înfipte în trecutul istoric. În roman însă, regăsim doar imaginea unchilor lui Mark-Alem, unul ocupând poziția de vizir, iar celălalt, mai nonconformist, fiind un apropiat al cercurilor europene.

Elementul cel mai interesant al cărții este, desigur, tocmai Palatul viselor, sau Tabir Sarai, o construcție uriașă, care ne duce cu gândul la clădirile administrative din romanul 1984 sau la Arhiva generală din Toate numele, romanul lui Saramago. Kadare reușește să descrie imaginea terifiantă a unui spațiu ce produce rapid claustrare și care ascunde mult mai mult decât se poate vedea cu ochiul liber.

Interesantă în sine este imaginea visului, luat ca material esențial pentru siguranță și semnificativ pentru viitorul statului. Evident, de aici pornesc mai multe metafore legate atât de felul în care statul își privește cetățenii, cât și de modul în care cetățenii se raportează la cum sunt conduși. Faptul că autorul a ales tocmai un astfel de simbol pentru a ilustra puterea statului ne arată paradoxul autorității.

Evoluția lui Mark-Alem, deși nu e surprinsă în detaliu, ne oferă câteva elemente la care să medităm. Eroul trece printr-un proces de maturizare, jucând, fără să știe, un rol important în criza ce îi va lovi familia. Tânărul devine mai responsabil, iar percepția sa asupra lumii, văzută acum prin ochii celui care a dat nas în nas cu un sistem greu de înțeles, dar omnipotent, se schimbă.

Ismail Kadare a vrut ca, prin romanul său, să ne aducă aminte de dimensiunea amețitoare pe care statul o ia uneori. A fost un act de curaj să publice cartea într-o Albanie totalitară, dar a reușit să dovedească faptul că mesajul său era necesar și că acesta a fost înțeles de compatrioții săi. Cu o viziune apropiată de poveștile Șeherezadei, Kadare ne dă un mesaj actual până la sfârșitul timpului: somnul națiunii naște monștri.