Dasein. Faptul-de-a-fi-în-lume. Stare de aruncare. Situare afectivă. Faptul-de-a-fi-căzut. Existențialitate. Facticitate. Iată doar câteva dintre conceptele introduse de către Martin Heidegger - „regele ascuns din regatul gândirii”, o figură mai mult decât reprezentativă a filosofiei secolului XX și nu numai. Deși controversat și ermetic pentru cei care apropie pentru prima oară de gândirea sa, un personaj retras, plin de sine și sfidător dacă îi dăm crezare Jeannei Hersch, care timp de un semestru i-a urmat cursurile,  în volumul Scrisori, 1925-1975 și alte documente publicat la Editura Humanitas, citim nu despre filosofie, ci despre derularea unor fapte reale, încadrate de schimbul epistolar între cel amintit mai sus și binecunoscuta Hannah Arendt. Încă de la începutul volumului, cititorul va avea impresia că a intrat într-un spațiu străin lui, aproape simțindu-se vinovat că parcurge ceea ce, în mod sigur, ar fi trebuit să rămână între expeditor și destinatar.

Ca cititor și implicit martor distant a ceea ce s-a petrecut între cei doi, este și mai greu să înțelegi relația în cauză, convingătoare fiind, mai ales, destăinuirea pe care Heidegger o face într-una dintre scrisori în care, părând că vrea să-și explice o situație anume sau să decidă asupra unei stări de fapt, consideră că atât el, cât și Hannah, fac parte „dintre cei care vorbesc cu greu, dar care, totodată, știu să înțeleagă o tăcere!”. De fapt, acesta este și greul cititorului, să desprindă din această tăcere câte un sunet lămuritor, dincolo de analizele comentatorilor, biografilor și a deciziilor istoricilor. Avem, așadar, înaintea noastră o adevărată istorie, însă trăim mai mult ca oricând paradoxul oricărei istorii, anume că ea nu poate fi cunoscută decât prin ochii celor care au construit-o și trăit-o.

În sensul acesta, ediția cărții ne ajută prin structura în cadrul căreia sunt plasate scrisorile „Prima vedere”, „Re-vederea” și „Toamna”, o structură temporală marcată de evenimente importante pentru parcursul legăturii dintre Martin Heidegger și Hannah Arendt.

Dacă cititorul nu l-a cunoscut pe Heidegger decât ca filosof și creator de sisteme, atunci volumul de față  îl va ajuta să îl cunoască altfel, vorbind și speculând despre iubire și dor, nu din perspectiva filosofului sau a gânditorului, ci din perspectiva „omului”.  De data aceasta, Heidegger nu se adresează unei audiențe flămânde de sisteme filosofice, nici celor dornici să înțeleagă filosofia pornind de la esența ei, ci, după cum el însuși mărturisește, se adresează inimii.

La prima vedere, legătura pe care Heidegger dorește să o dezvolte cu Hannah - sau cel puțin după cum îi mărturisește acesteia - prilejuiește „simplitatea”, „limpezimea” și dorința unei autenticități cunoscută ca „neprefacere”. Însă dincolo de ele, ermetismul, limbajul codificat, înțelegerea prin tăcere a celor doi și hermeneutica depărtării datorată „celor trei mii de mile” simțită ca „abis al dorului”, ne împiedică în elucidarea sensului a ceea se găsește în spatele celor exprimate la un prim nivel al înțelegerii. Lucru care, de altfel, nu ar trebui să descurajeze cititorul, de vreme ce înțelegerea lucrurilor din perspectiva lui Heidegger ca filosof răstoarnă și răstălmăcește necruțător firescul sau orice se consideră ca de la sine înțeles.

Așadar, „prima vedere” a celor doi, după cum mărturisea Heidegger într-o scrisoare din 1950, a avut loc la catedră acolo unde a fost „străfulgerat” de privirea Hannei și a continuat prin dezvoltarea unei relații tăinuite, datorită poziției sale în Universitate și a căsătoriei cu Elfride Petri,  între el - profesorul Heidegger și ea - studenta Hannah. Deși poate este greu de înțeles de ce o astfel de relație, fără a ne situa în postura unui judecător, pentru Heidegger perioada respectivă a fost una a inspirației, în care „daimonicul” îl izbește din plin și în care, după cum îi scria Hannei - trăiește „muncind ca un apucat și cu bucuria apropiatei tale reveniri”.

Desigur, sub polarizarea evenimentelor politice și sociale ale secolului XX, relația celor doi a avut mult de suferit. Datorită acestui angrenaj, anul 1933 a fost unul controversat datorită deciziilor politice ale lui Heidegger și nefericitelor asocieri cu Partidul Nazist, Hannah Arendt fiind nevoită să părăsească Germania. De aici pornește către Franța unde, după experiența dintr-un lagăr de deportare din care reușește să scape, în anul 1941 se stabilește la New York. În ceea ce privește relația celor doi, perioada următoare este una a tăcerii care durează aproximativ două decenii, până când Hannah decide restabilirea legăturii. De data aceasta, schimbul epistolar și interacțiunea celor doi va fi marcată de amintiri, vizite, schimburi de idei și trăiri cu încredințarea din partea lui Heidegger că „în vremea târzie a vieții noastre” pot regăsi „întâlnirea de odinioară ca ceva care a dăinuit”. Cum orice lucru, orice om și orice legătură este cuprinsă de vremelnic, „Toamna” este o scuturare a ceea ce a mai rămas tânăr din relația a doi intelectuali de marcă - „regele din regatul gândirii” și „regina din regatul judecății”. Totul se sfârșește în 1975 la New York când Hannah Arendt moare la vârsta de 69 de ani. Cuvintele lui Heidegger, cuprinse în scrisoarea adresată lui Hans Jonas din aceeași perioadă, exprimă regretul și dorința profundă ca golul lăsat de moartea Hannei să fie umplut din nou cu „prezența transfigurată a celei plecate”.

Scrisorile au avut o însemnătate aparte pentru Hannah, dacă ținem cont de faptul că ea a ales să le păstreze în ciuda unei înțelegeri cu Heidegger de a le distruge. Deși prezența Hannei pare una discretă de-a lungul schimbului epistolar, reușim să suprindem judecata acesteia asupra trecutului. În „Povestea adevărată a vulpoiului Heidegger” notată de Hannah în propriul jurnal, un text metaforic cu privire la asocierea dintre acesta și mișcarea național-socialistă regăsită în ediția de față, transpare naivitatea atribuită lui Heidegger, dar și capacitatea ei de a ierta faptele trecutului și de a le privi cu înțelegerea celui pentru care aparența nu constituie o constrângere.

Dincolo de toate acestea, rămâne o întrebare deschisă cu privire la considerațiile Hannei Arendt despre legătura cu Martin Heidegger. Un posibil răspuns mă duce cu gândul la anul 1928, când Heidegger își încheia discursul inaugural al catedrei din cadrul Universității din Tübingen, intitulat „Ce este metafizica?” nu așa cum s-ar fi așteptat audiența, ci prin ridicarea alteia cu iz de frământare în care Nimicul și ființarea sunt aduse alături pentru a se explora reciproc - „de ce este de fapt ființare și nu, mai curând, Nimic?” sau așa cum a rămas în cultura populară - „de ce există ceva mai degrabă decât nimic?”. Probabil că în sensul de mai sus, al unui „ceva mai degrabă decât nimic” am putea plasa și relația lui Martin Heidegger cu Hannah Arendt, dacă este să judecăm prin prisma studentei despre care Heidegger recunoaștea că „m-a străfulgerat când eram la catedră”.

În cele din urmă, pentru Hannah rămâne consolarea faptului - după cum mărturisește într-unul dintre poeme - că atunci când „rănile cu venin sunt iarăși căscate” și trecutul devine instanța unor judecăți amânate, există și atunci o perspectivă care privește la ființă prin timp, considerând existența ca singur câștig.

Volumului „Scrisori 1925–1975 și alte documente” este la a doua ediție apărută la Editura Humanitas în anul 2017, sub traducerea lui Cătălin Cioabă și Catrinel Pleșu.