Una dintre bucuriile cititorului este să întâlnească o carte care să-l surprindă, un titlu care, chiar dacă nu are notorietate, să aibă valoare pură. Este cazul romanului Iarna vrajbei noastre de John Steinbeck, care nu doar că impresionează, ci reușește să trezească în cititor empatie și întrebări.

John Steinbeck (1902-1968), scriitor american preocupat de problemele simple, cotidiene, dar în același timp magnifice ale omului, este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, premiu pe care l-a primit în 1962, la capătul unei cariere literare din care s-au născut cel puțin trei romane ale căror titluri sunt în memoria colectivă a umanității: La Răsărit de Eden, Fructele mâniei și Șoareci și oameni. Pe lângă acestea, opera sa include alte douăzeci și trei de romane, între care și Iarna vrajbei noastre, un roman important, o operă publicată în 1961.

Cu titlu de curiozitate, se poate aminti și faptul că Steinbeck a scris și scenarii de film.

Iarna vrajbei noastre este o carte captivantă. Povestea este simplă, cu un ritm lent, iar până la un anumit punct fără nicio miză. Eroul cărții este Ethan Allen Hawley, un simplu vânzător care lucrează în magazinul unui patron italian, cândva la începutul anilor 1960. Pe umerii săi apasă prețioasa amintire a vechilor generații de pionieri care au făcut ceva cu viața lor, influențând orașul New Baytown.

Viața anostă a lui Ethan este marcată imperceptibil de problema prestigiului pierdut, dar și de ofurile soției sale, care ar dori să urce pe scara socială, și ale copiilor săi adolescenți, care, din cauza statutului social al familiei, nu se bucură de tot ceea ce poate oferi viața modernă. Uneori, Ethan se confruntă cu fantoma lui Danny Taylor, cel mai bun prieten al său, de viță nobilă, devenit între timp bețivul orașului. Lucrurile iau o turnură deosebită când în mintea lui Ethan se naște un plan pe care îl va pune în aplicare și care va avea efecte neașteptate pentru el și pentru cei din jurul său.

Dintr-o altă perspectivă, trebuie spus că dialogurile reprezintă unul dintre marile atuuri ale cărții. Steinbeck le conferă o anumită fluență, o doză de naturalețe care le face plăcute și, totodată, o importantă sursă de informații despre personaje. Povestea este relatată în mare parte la persoana întâi. Confesiunea lui Ethan și vocea sa interioară ne oferă detalii insolite despre viață, pastile umoristice, presărate ici-colo, și sentințe memorabile. Ritmul lent nu este deloc obositor, iar ultimele capitole îi asigură o bună răsplată cititorului care parcurge drumul.        

Personajele sunt excelent creionate. Ethan ne câștigă prin șarmul său și prin viziunea asupra vieții, care aduce uneori cu tăria morală a lui Atticus Finch din Să ucizi o pasăre cântătoare... Este un soț bun, un tată exigent și un vânzător cinstit. Interacțiunile cu copiii lui sunt pline de viață. Mary, soția, apare mai degrabă prin intermediul dialogului cu Ethan și datorită creativității lui, deoarece el o „îmbogățește” cu câte un alint nou pe fiecare pagină. Copiii, Allen și Ellen, oglindesc deciziile grele pe care le va lua tatăl lor.

Steinbeck pune în fața noastră mai multe teme majore, foarte importante. În primul rând, el scrie despre ispitire sau tentație și despre transformarea prin care trece un om așezat în fața unei oferte de nerefuzat. Ce faci dacă oferta este un măr otrăvit, dacă ți se cere să uiți de principiile morale în care crezi? Ce faci și ce fel de om devii după? Sunt întrebările explorate în primul rând prin intermediul lui Ethan, al fiul său, dar și al autorităților locale care ajung coruptibile, implicându-se în afaceri necurate.

Iarna vrajbei noastre este o critică la adresa societății „consumeriste” pe punctul de a se naște. Mulți critici au înțeles mesajul acesta după ani de zile de la apariția cărții.

O altă temă majoră a romanului este trecutul care bântuie, care face și desface un om, care este un reper, dar care poate deveni și o povară atunci când nu te ridici la înălțimea lui. De aici derivă o luptă interioară neînțeleasă. Un fel de talisman transmis din generație în generație joacă un rol (aparent) în narațiune și, cel puțin în imaginația personajelor, dirijează ițele lumii.          

Ca și în alte cărți ale sale, Steinbeck accentuează nuanțele religioase, evidențiază un anumit fel de spiritualitate.

La final de carieră – acesta a fost ultimul său roman – Steinbeck reușește să surprindă la fel de bine ca și mai înainte și aproape profetic evoluția societății și, mai ales, tumultul sufletesc, prețul plătit pentru o viață mai bună. Steinbeck este un maestru al micilor detalii, pictând în cuvinte un tablou care ne înfățișează omul în luptă cu sine însuși, miza fiind biruirea și stăpânirea lumii.