România în 7 gesturi. Agonie și necaz

Mă gândesc la cartea România în 7 gesturi ca la un rod al tristeții pe care, în mod firesc, o simte orice om normal, echilibrat, când observă metastaza canceroasă ce a cuprins un popor, paralizându-i simțurile și instinctele morale. Cartea lui Radu Paraschivescu este un diagnostic care ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare, deoarece orice individ s-ar putea trezi, la urma urmei, în postura de celulă canceroasă.

Cele 7 gesturi mai degrabă decât de a fi influențat societatea românească, deși nu se poate spune nici că n-ar fi făcut lucrul acesta (cel puțin în privința gestului lui Ion Iliescu nu există dubii), sunt rezultatul firesc al unui fel de a fi, de a trăi aici, în spațiul mioritic, unde, dacă ne mai amintim, baciul ungurean și cu cel vrâncean au supraviețuit, au rămas în viață, călcând peste cadavrul baciului moldovean. Căci despre asta este vorba, până la urmă, în cartea lui Radu Paraschivescu; despre un mod firesc de a-l desconsidera pe celălalt, de a ne iubi ca pe noi înșine.

Radu Paraschivescu scrie cu umor, cu ironie fină, căci, după cum spune Julian Barnes într-unul dintre romanele sale, „ironia devine o apărare a sinelui și a sufletului; îți îngăduie să respiri de la o zi la alta”. Multe dintre formulele lui sunt memorabile. Titlurile de capitol și fiecare final sunt gândite astfel încât să rămână fixate în amintirea cititorului. Gesturile evocate nu ne lasă în incertitudine – ele sunt reprezentative nu doar pentru autorii lor, ci pentru mulți dintre români.

Volumul România în 7 gesturi este, după cum o spune autorul însuși, o lupă fixată asupra lucrurilor care nu merg, asupra mecanismelor sociale stricate, asupra imposturii și nelegiuirii de toate zilele. Este un efort de a-i spune Răului visceral pe nume, de a arăta că Binele pâlpâie încă și de a trasa o linie de demarcație, invitându-i (implicit) pe toți – ca la Evanghelie – să treacă de partea luminoasă a istoriei.

„Eroii” cărții vin din spațiul public (dar nu și pudic), coboară la noi din sfera politicului (un fost președinte de stat și un defunct lider de partid, contracandidat al celui dintâi la președinția României), din loja VIP a stadioanelor și din biroul a ceea ce a fost, cândva, o meserie apreciată și onorantă – jurnalismul. Toți cei 7 „mirifici” au fost, pentru mai mult sau mai puțin timp, în atenția publicului, dând tonul, creând opinie, oferind modele, săpând în creierul maselor șanțuri ale gândirii și acțiunii. Ei merită neîndoios să rămână fixați în această galerie a infamiei măcar și numai ca o dovadă clară că, oricât de sus te-ai cocoța în viață, folosindu-te de scara minciunii și a imposturii, nu vei putea manipula viitorul care nu-ți mai aparține.

Primul capitol, „Îți trag palme, mă-nțelegi?”, evidențiază cameleonismul și oportunismul ca însușiri necesare trecerii din eonul comunist în cel capitalist. Studiu de caz: Mihai Tatulici, cunoscut jurnalist, care a trecut rapid de la a mânca din palma lui Nicu Ceaușescu la a-l pălmui pe acesta pe holurile Televiziunii Române în chiar seara de 22 decembrie 1989, când postul național ar fi trebuit să difuzeze o emisiune intitulată Viața și opera tovarășului Nicolae Ceaușescu, model de conduită socialistă, emisiune al cărei realizator era – surpriză, surpriză – chiar tovarășul (pardon, domnul!) Tatulici. Această „acrobație comportamentală” a consfințit convertirea rapidă a jurnalistului Tatulici în rândurile comuniștilor de rit capitalist. Radu Paraschivescu detaliază și modul în care jurnalistul și-a cosmetizat biografia de-a lungul anilor, răspunzând evaziv ori de câte ori a venit vorba despre acest scurt, dar infamant episod din propriul CV.

„A roși. A nu roși. Roșiianu”, capitolul 2, este o lecție de istorie despre „Proclamația de la Timișoara”, din 11 martie 1990, Proclamație scrisă de George Șerban. Decizia autorului de a include textul integral al Proclamației în carte vine în întâmpinarea celor care, tineri fiind, nu sunt familiarizați cu acest text. Studiu de caz: Cornelius Roșiianu, prezentator al Televiziunii Române în anii roșietici ai regimului comunist, care a sprijinit apoi noua putere de la București în efortul de a bruia mesajul Proclamației. Concret, Roșiianu a distras atenția publicului și a sădit în mintea populației (ușor de manipulat cu televizorul) o impresie eronată privind intențiile celor care susțineau Proclamația.

„Proclamația de la Timișoara ar fi fost lăsată să treacă fără bruiaj dacă n-ar fi cuprins două puncte amenințătoare pentru Ion Iliescu și pentru regimul lui” (p. 63); punctul 8 al Proclamației cerea limpede ca funcția de Președinte al României să nu poată fi ocupată de foști activiști comuniști, de oameni compromiși în trecutul recent. Or, Ion Iliescu era direct vizat de o astfel de prevedere, iar Roșiianu a jucat perfect rolul de aparat de bruiaj. Impostura lui este evidențiată de autor prin contrast cu figuri publice necompromise, ca Victor Rebengiuc, Doina Cornea, Radu Filipescu etc. Negrul iese mai bine în evidență prin plasarea sa lângă alb.

Al treilea capitol, „Iliada și Mineriada (un memento, măi dragă)”, este dedicat celui mai revoltător dintre cele 7 gesturi: în iunie 1990, minerii din Valea Jiului au dat năvală în capitală înarmați cu bâte și având scopul precis de a curăța Piața Universității de așa-numitele „elemente extremiste”, „de-a dreptul fasciste”. Manipularea unei categorii profesionale, care a devenit armata personală a lui Ion Iliescu, a degenerat în acte de o violență cutremurătoare, demne de Evul Mediu întunecat. Minerii au bătut și omorât oameni nevinovați, fiind incitați de persoane infiltrate în rândurile lor. Tovarășul Iliescu continuă chiar și astăzi, când este cercetat pentru crime împotriva umanității, să mintă și să dea evenimentelor barbare din 1990 alte conotații și interpretări decât cele evidente. El neagă existența morților și apreciază violența minerilor împotriva conaționalilor lor drept „act de solidaritate civică”. Autorul spune însă lucrurilor pe nume: mineriada din 1990 a fost „răfuiala” șefului statului cu cei care îl contestau, iar „ideea pacificării prin violență sună preistoric”.

„V-a murit soțul. Cum vă simțiți?” este titlul unui capitol despre un halucinant episod din istoria presei române, mai exact din grădina PROTV-ului care „gândește liber”. O tragedie aviatică din 22 februarie 1996 îi oferă unui reporter PROTV „șansa” vieții lui: să o anunțe în direct pe una dintre văduve că și-a pierdut soțul și să îi pună întrebări care se înscriu între ridicol și horror: „Cum vă simțiți?”; „Vă pare rău pentru ce s-a petrecut?”; „Chiar nu aveți niciun comentariu?”.

Ca prolog al acestei piese de prost gust, Radu Paraschivescu face o amplă descriere a metehnei românești de a-i canoniza pe păcătoși după moarte, de a căsca gura la circul televizat ce urmează decesului unor persoane cunoscute. Chiar și aici, tonul scriiturii este plin de haz. Citez un astfel de pasaj: „De exemplu, Nicolae Dobrin nu a încetat pur și simplu din viață, ci «a plecat să dribleze printre îngeri». La fel, Ion Dolănescu «doinește acum printre stele», Gheorghe Dinică «își joacă rolurile în fața heruvimilor»” ș.a.m.d. (p. 103). Toată lumea ia parte la această parodie funebră: managerii de televiziuni, care ar difuza orice pentru un strop de rating; reporterii lipsiți de scrupule; telespectatorii cu rol de „legumă de canapea din sufragerie” și, în felul lor, victimele care, de cele mai multe ori, nu se pot apăra.

Gestul reporterului (lăsat în anonimat) evidențiază de fapt o problemă de gust, de criterii, de toleranță în exces. În cercul vicios al circului media, fiecare participant îl determină pe celălalt și este dependent de el. Scopul știrilor și al televiziunilor nu mai este să informeze și să formeze, ci decât să distreze, chiar dacă asta conduce la deformarea tuturor celor implicați. Duplicitatea devine astfel un stil: stil jurnalistic, un stil de viață.

Capitolul „Din pumnul meu de vedere” ne poartă în lumea fotbalului românesc. Autorul ne atrage atenția că partea mai interesantă a unui meci este, din păcate, ceea ce se întâmplă după meci: conflictele și păruielile verbale, presărate cu invective și limbaj de mahala, între patroni de cluburi, antrenori, manageri și sportivi. Cazul în discuție: pumnul tras de Mihai „Meme” Stoica, manager al Clubului Steaua, în gura unui suporter, sub directa și vigilenta acoperire a propriilor bodyguarzi. „Le-a arătat tuturor (și mai cu seamă și-a arătat sieși) că e bărbat, nu cârlig de rufe” (p.133), punctează cu umor amărui autorul. După ce întocmește un portret al celebrului Meme, recunoscându-i unele calități, dar fără a rămâne mut de admirație în fața acestora, Radu Paraschivescu ne lasă să înțelegem că nicio calitate și nici chiar toate calitățile la un loc nu scuză mârlănia, lașitatea, ipocrizia și necinstea de care personagiul s-a făcut vinovat.

Ultimele două capitole („Fir de argint, saliva lui Giovanni” și „Quo Vadim, Domine? (cu pătrățel roșu în chenar negru”) sunt dedicate lui Ioan Becali, agent al unor sportivi cunoscuți, și lui Corneliu Vadim Tudor, fost lider al Partidului România Mare. Cel dintâi a scuipat un jurnalist în timpul unei emisiuni. Cel de-al doilea a făcut ceea ce a știut să facă cel mai bine toată viața: să arunce din propria gură cu lături în cei care îi stăteau în cale, în cazul de față într-o doamnă care trebuia să își exercite rolul de executor judecătoresc și să pună în aplicare un ordin de evacuare a „tribunului” Vadim din fostul sediu al partidului său.

Prin expunerea acestor 7 gesturi, autorul arată că România suferă de „anemie etică”. Gesturile scăpate din limitele normalității și ale bunului simț, lipsa de reacție împotriva lor și de solidaritate cu cei afectați sau loviți prin astfel de manifestări, toate acestea ne conduc către concluzii stupefiante: astfel de oameni există și astfel de gesturi se petrec din cauză că mulțimea le permite, iar unii, mulți, le agreează, ba chiar le consideră distractive. „Lipsa de solidaritate și de front comun deschide drum bunului-plac. Cei cu bani fac ce vor întrucât cei cu bani mai puțini nu fac (aproape) nimic” (p. 156).

Președinte de stat, jurnaliști, lider de partid politic și chiar oameni din așa-numita lume a fairplayului – corupția îi paște pe toți. Mai ales pe cei slabi de înger în fața ispitei puterii sau a banilor. Găsim în unele dintre aceste gesturi explicația – parțială, măcar – pentru stagnarea societății românești, pentru decalajul interpus între ea și alte societăți europene. Dorința unora de a rămâne la putere, setea de bani, lipsa de principii și de repere morale, vulnerabilitatea în fața manipulării grosolane, de toate soiurile, lipsa de educație și complacerea în lâncezeală etică îmbibă țesutul românesc, contribuind la perpetuarea unei stări de fapt pe care mulți o dezavuează din vârful buzelor, dar prea puțini la nivelul faptelor.

Radu Paraschivescu ar fi putut adăuga și alte „păcate capitale” listei celor 7 enumerate, însă scopul cărții nu este exhaustivitatea sau enciclopedismul. Nu de un dicționar al mizeriei avem nevoie, ci de conștientizare, de trezire, de reformare a gândirii sau, mai bine spus, a sufletului la nivel individual.

Cititorilor nu li se cere să-i arate cu degetul pe cei 7 „mirobolanți”, nici să se delimiteze oripilați de ei, ci mai degrabă o introspecție serioasă, o privire lucidă în oglindă, o chestionare a propriilor moravuri și năravuri. Exercițiul jurnalistic al lui Radu Paraschivescu ar rămâne neterminat dacă citirea cărții ar fi doar o luare la cunoștință cu privire la ce s-a întâmplat, fără ca aceasta să ne ridice calitativ, să ne înalțe etic, să ne îmbunătățească alegerile, comportamentele, reacțiile și gesturile cotidiene. Răul, ce-i drept, se înmulțește de la sine cu repeziciune; Răul are calități de buruiană. Cu Binele, lucrurile stau diferit. Este nevoie de supravegherea sa atentă și de îngrijirea sa constantă. Răul este facil; Binele prinde rădăcini mai greu.

Citirea unei astfel de cărți ne lasă cu (măcar) o întrebare: S-ar găsi oare și 7 gesturi de sens opus, despre care să se scrie o nouă carte, care să reflecte o posibilă Românie nouă, mai bună? Sperăm că nu se reduce totul la agonie și (haz de) necaz.

autentifică-te pentru a adăuga comentarii