„Dacă este nevoie de un sat ca să crești un copil, tot de un sat este nevoie și să-l abuzezi.” E una dintre replicile care mi-au rămas în minte din acest film construit pe clișee, dar care abordează un subiect fierbinte — un pic prea târziu însă, când lucrurile s-au cam răcit.
Mandatul pontifical al lui Benedict al XVI-lea (2005-2013) a fost marcat și de scandalul preoților care au abuzat de copii, scandal care a adus pe prima pagină mii de cazuri din cele mai diverse colțuri ale lumii. Odată cu demisia (oarecum neobișnuită) a lui Benedict și alegerea lui Jorge Bergoglio (aka Francisc I) în fruntea celei mai numeroase confesiuni creștine, lucrurile par să se fi calmat. Noul papă, devenit aproape un star pop, gata să uimească lumea la fiecare ieșire la rampă, a lăsat undeva în penumbră chestiunea spinoasă a abuzurilor care au zguduit Biserica Catolică și au lăsat răni adânci în viața celor abuzați. Nu că subiectul nu se mai discută, dar discuția nu mai este atât de încinsă.
De la o astfel de poveste-caz real pornește scenariul filmului Spotlight (lansat în 2015, dar ajuns pe ecranele românești abia în 2016). O echipă de jurnaliști de investigație, numită „Spotlight” (s-ar putea traduce cu „Reflector” sau, eventual, „În centrul atenției”), de la publicația The Boston Globe, primește sarcina de a investiga cazul unui preot catolic, acuzat de abuzuri sexuale asupra mai multor copii, precum și dacă superiorii lui (Arhiepiscopul Law, mai precis) au știut și au mușamalizat cazul.
Filmul nu alunecă în senzaționalism. Este mai degrabă liniar. Nu avem puncte de climax, deși o amenințare nerostită pare să plutească în aer. Faptul că apele liniștite ascundeau secrete tulburătoare, și anume că nu era vorba doar de unul sau câțiva preoți abuzatori din Boston, ci de zeci și sute din toată țara, îi este suficient de cunoscut spectatorului de astăzi pentru ca acesta să mai poată trăi „fiorul” dezvăluirii misterului. Filmul este totuși alert, fiind construit din mici piese, ca un puzzle. Fiecare dintre cei patru jurnaliști urmărește un fir sau altul; avem un avocat care luptă pentru cauza pierdută a victimelor, diverși sus-puși care vor să bage bețe în roate anchetei, noul redactor-șef care este evreu (și d-aia…), victimele discreditate și făcute să pară paranoice etc. Treptat, povestea începe să se lege.
Clișeele abundă însă — de la oamenii importanți, cu relații, care îi sfătuiesc „prietenește” pe jurnaliști s-o lase mai moale cu ancheta, până la martorii-cheie care se tem să vorbească și jurnaliștii care bat din ușă în ușă și investighează neobosiți zi și noapte. Ca să nu mai spunem de atitudinea exagerat de surprinsă a echipei Spotlight, de parcă lucrurile descoperite îi erau cu totul nou-nouțe.
Aș spune că personajul principal al filmului este Răul — Răul care umblă deghizat în veșminte sacre, Răul care prinde rădăcini nu doar în oameni, în indivizi, ci într-un sistem (eclesiastic, în cazul de față), protejat fiind de o comunitate întreagă, globală, scuzat prin bagatelizare (adicătelea, orice pădure își mai are micile ei uscături), perpetuat prin ignoranță și transformat într-o sursă de profit (ancheta din film scoate la lumină faptul că unii avocați făceau bani frumoși din înțelegerile financiare pe care le intermediau între victime și biserică). Câteodată, amploarea Răului îl face pur și simplu de necrezut. Iar complicii săi sunt chiar oamenii buni. Una dintre victimele din film povestește cum prietenii au făcut presiuni asupra ei să păstreze sub tăcere abuzul asupra copilului său. Iar alții insistă pe ideea că Biserica a făcut prea mult Bine, ca să mai conteze un strop de Rău.
Când, spre final, Robbie își dă seama că a avut cazul pe masă cu ani în urmă, dar l-a neglijat, detaliul acesta pare mai degrabă inutil și artificial, ca și cum regizorul a ținut morțiș să ne formuleze și concluzia: „Copii, ia să vedem ce am învățat astăzi! Răul se întoarce mai devreme sau mai târziu împotriva noastră.”
Spotlight are prea multe personaje ca să poată permite conturarea vreunuia dintre ele în mod firesc. Așa că realizatorii se limitează să schițeze personaje: Robby Robinson (Michael Keaton) este jurnalistul „legendă” (practic, mai toată lumea îi spune cât de grozav este el și cât bine a făcut comunității), cu fler, relații și simțul umorului; Sacha Pfeiffer (Rachel McAdams) este văzută prin prisma relației cu bunica ei, o catolică sinceră, care nu se știe cum va reacționa când adevărul va fi pus pe prima pagină. Și așa mai departe. Distribuția filmului îi include și pe Mark Ruffalo, Liev Schreiber, Stanley Tucci și Billy Crudup.
Regizorul Tom McCarthy nu insistă pe victime — acestea apar episodic, nu insistă nici asupra Bisericii, ci urmărește povestea din perspectiva echipei de jurnaliști care o scoate la lumină pas cu pas. Accentul cade pe investigație, pe piedicile întâmpinate, pe confruntarea cu un sistem care, în film, nici nu se vede. Exceptând secvența întâlnirii calme dintre Arhiepiscopul Law și redactorul-șef Marty Baron, Biserica lipsește din film, ea existând doar ca o amenințare nerostită, o plutire funestă, ca promisiune a unei forțe cu care ar fi mai bine să nu intri în conflict.
Filmul aruncă poate un pic cam multe cârlige cu momeală, în care, în cele din urmă, nu se prinde nimic. Un preot îi mărturisește brusc, în ușa casei, unei jurnaliste pe care nu o cunoaște, că „s-a prostit” cu niște copii, dar că nu i-a violat; în schimb, spune că el însuși a fost violat. Iar detaliul acesta rămâne neexplorat în niciun fel. La fel se întâmplă și cu ideea unei posibile conexiuni între celibatul preoțesc și fenomenul abuzurilor făptuite de clerici.
Replicile sunt, pe alocuri, catchy. „Ei spun că e doar abuz fizic”, observă unul dintre personaje, „dar e mai mult de-atât, este abuz spiritual.” Poate că povestea ar fi meritat mai multă atenție asupra consecințelor abuzurilor, dar, la urma urmei, este o poveste despre o anchetă jurnalistică.
Treptat, materialul se adună și, după o trecere a subiectului în plan secund, ca urmare a atentatelor de la 11 septembrie 2001, în data de 6 ianuarie 2002, The Boston Globe titrează: „Biserica a permis abuzurile preoților ani de zile”. Acest primul articol a fost urmat de alte câteva sute pe același subiect. Echipa Spotlight a primit Premiul Pulitzer pentru Jurnalism, în 2003. Filmul se încheie cu o listă a peste 200 de locuri din jurul lumii unde au avut loc abuzuri comise de preoți catolici împotriva copiilor. (Arhiepiscopul Bernard Law a fost mutat „disciplinar” la Roma, în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, după ce le-a cerut scuze celor care au avut de suferit.)
„Americănesc”, idealist, cu „buni” versus „răi”, cu un subiect ce ar fi putut fi explorat mai bine într-o miniserie TV, Spotlight s-a vrut, poate, un alt All the President’s Men (Toți oamenii președintelui, 1976), dar nu este. Nu este pentru că a venit prea târziu. Prea târziu pentru că nici scandalul abuzurilor și nici jurnalismul nu mai sunt ce-au fost odată. Now, it’s on Facebook.
