Personalitate complexă a culturii florentine, înscriindu-se pe linia marilor săi înaintași, Giovanni Papini, enciclopedist erudit și autodidact, oscilează între istorie literară, beletristică, erudiție religioasă, istorie și filosofie.
Născut în 1881 la Florența, într-o familie cu slabe posibilități materiale, Giovanni Papini urmează puțini ani de școală, însă, datorită inteligenței precoce dezvoltă o mare pasiune pentru lectură, cărțile devenindu-i cei mai apropiați prieteni pentru o perioadă îndelungată a vieții sale.
Articolele sale de debut îi aduc faima de pamfletar acerb datorită spiritului său polemic și impulsiv, regăsit în publicațiile revistelor: La vraie Italie, Leonardo, La voce, L’anima, Il regno, Lacerba etc. Înclinațiile sale filosofice tind către pragmatism, motiv pentru care lansează o critică dură împotriva idealismului, în celebra lucrare intitulată Crepusculul filosofilor (1906). Eseistica sa este cuprinzătoare, înglobând atât eseuri cu destinație academică – „Omul Carducci” (1918), „Dante contemporan” (1932), „Istoria literaturii italiene” (1937) – cât și eseuri care sunt rezultatul unor experiențe personale – „Viața lui Iisus” (1921), „Sfântul Augustin” (1929), „Diavolul. Însemnări pentru o viitoare diabologie” (1953), „Judecata universală” (1957).
Pe lângă romanul autobiografic Un om sfârșit, apărut în 1912, pe când Papini avea 31 de ani, a mai scris și romanul Gog, în 1931. După o îndelungată suferință, scriitorul se stinge din viață, în 1956, la Florența.
Romanul Un om sfârșit marchează un moment de cotitură în biografia spirituală a lui Papini. Prin cartea aceasta, el își încheie prima parte a vieții pentru a păși în cea de-a doua. Structura cărții este alcătuită din șase părți, fiecare parte corespunzând unui episod biografic, totul fiind o confesiune profundă a autorului.
Totul începe din copilărie, când din pricina singurătății și a lipsei iubirii familiale, a resimțit o singurătate apăsătoare, ce i-a cauzat multă suferință: „Eu n-am fost niciodată copil. N-am avut copilărie. [...] Copilăria înseamnă iubire, bucurie, zburdălnicie, iar eu mă văd în trecut, întotdeauna, singuratic, gânditor. Încă de copil m-am simțit îngrozitor de singur și deosebit – nu știu de ce” (p. 9). În această solitudine cu accente de mizantropie, Papini descoperă „coșul cu o sută de cărți”, biblioteca familiei din podul casei, care îi va oferi primele licăriri de lumină livrescă și primele convingeri ce îi vor marca începuturile.
Odată cu descoperirea marilor biblioteci ale orașului de către adolescentul Papini, încep și grandioasele proiecte care „trebuie să acopere totul”, dar care se dovedesc utopice și imposibil de atins. Aceste lucrări enciclopedice în care dorea să explice totul într-un mod cât mai cuprinzător s-au concretizat, mai întâi, în proiectul unei istorii universale, ce urma să devină o istorie monumentală de critică a religiei, apoi o la fel de monumentală istorie de literatură universală comparată, apoi de literatură comparată romanică și, în sfârșit, într-o istorie literară dintr-o singură perioadă. Aceste falimente succesive, nereușind să-și ducă la capăt lucrările enciclopedice, alături de umilința sărăciei și de lipsa banilor care l-au condamnat la multe privațiuni, au constituit cauza disperării sale, a dezgustului și a multor neliniști interioare:
„Și totuși această viață nespus de meschină de burghezi săraci nu mă făcea să sufăr decât prin lipsa de bani buni și sunători, de niște bani ai mei, pe care să-i pot cheltui după pofta inimii, așa după cum mi-ar fi plăcut mie. Cei care au avut un tată cu stare, o mamă miloasă, portofelul garnisit la timp și pușculița lângă pat, băiețașii mofturoși care au aruncat atâtea lire de argint pe jucării, poze, prăjituri, fructe și tot felul de porcării nu-și pot închipui cât am suferit pe când eram copil, băiat, adolescent, până pe la douăzeci de ani” (p. 35).
Depășirea adolescenței îl scoate la lumină din refugiul ideilor și îl îndeamnă să-și caute tovarăși cu care să-și împărtășească ideile. Singurul prieten apropiat care îl poate înțelege pe deplin este Giuliano, căruia îi împărtășește ideile, căderile, visurile, dar și dezamăgirile, rătăcirile temporare în ezoterism, ocultism și misticism teosofic.
Penultima parte a romanului Un om sfârșit se intitulează „Lentissimo” și începe cu un citat din Matteo Palmieri: „Acolo jos sunt vulturi care mănâncă inconsumabilele inimi”, care dezvăluie starea de indiferență, de resemnare în fața eșecului vieții, de suferință morală prin care trece autorul, deziluzionat și sfâșiat de îndoială, departe de iradierea spirituală de altădată și copleșit de anvergura proiectelor sale. Papini, mânat de pintenul nietzscheean al supraomului, tinde către apogeul supraomului cultural, însă fără să-l atingă. Negăsindu-și echilibrul, autorul trăiește drama crepusculară a egoismului, lăsându-se sedus de păcatul superbiei, al supradimensionării ego-ului și al supralicitării propriei personalități.
Romanul autobiografic Un om sfârșit este o confesiune uluitoare, o adevărată capodoperă, scrisă într-un stil impresionant, incisiv și onest. Volumul a apărut la editura Polirom (2011) în colecția „Top 10+”, într-o excelentă traducere realizată de Ștefan Augustin Doinaș.
