Rasismul, făcut de râs. „BlacKkKlansman”

BlacKkKlansman este fără îndoială unul dintre cele mai distractive filme înscrise în cursa pentru Premiile Oscar din 2019. Tratând o temă preferată de regizorul Spike Lee – rasismul în SUA –, filmul se bazează pe niscai întâmplări adevărate – povestea implicării unui polițist afro-american în anchetarea Ku Klux Klan-ului.

John David Washington (care, apropo, e fiul mult mai celebrului actor Denzel Washington) interpretează rolul lui Ron Stallworth, un tânăr aspirant la poziția de detectiv, confruntat în primul rând cu atitudinea rasistă a unuia dintre colegii săi. Stallworth are îndrăzneața idee de a se infiltra într-o organizație a Ku Klux Klan-ului, din Colorado Springs, cândva, la începutul anilor ’70, și, foarte probabil, secvența în care îi contactează pe membrii acesteia la telefon, dându-se un înfocat rasist, va rămâne printre cele mai amuzante văzute de spectatori în ultimul an.

Situația se complică în momentul în care membrii KKK doresc să-l întâlnească pe Stallworth. Acesta trebuie să apeleze la ajutorul unui coleg, Flip Zimmerman (Adam Driver), care, la rândul lui, este evreu, deci tot pe lista neagră a rasiștilor de cartier. Pe de altă parte, Stallworth o cunoaște pe activista afro-americană Patrice Dumas (Laura Harrier), pe care o place, dar căreia îi ascunde faptul că este polițist, deoarece, activiștii pentru drepturile populației de culoare au prejudecăți la rândul lor față de polițiști, pe care îi numesc, fără discriminare, porci.

Zimmerman lucrează sub acoperire și încearcă să înșele vigilența rasiștilor KKK, aceștia fiind portretizați caricatural: Walter, șeful organizației locale, e mai degrabă un tip pașnic, incapabil de a exercita vreo autoritate asupra membrilor organizației; Felix e viclean, ambițios și gata să-și sacrifice propria consoartă, pe Connie, pentru a-și atinge țelurile; Connie apare, în fervoarea ei de a scăpa de negrotei, lipsită de minte și complet ridicolă; Ivanhoe e, la rândul lui, idiot de-a dreptul, iar marele director al organizației KKK la nivel național, David Duke, e un sărman desen animat, dus de nas cu ușurință de un afro-american isteț și cu tupeu. KKK-ul din BlacKkKlansman este însă doar o imagine distorsionată a adevăratului Ku Klux Klan, o adunătură de oameni care n-au altceva de făcut decât să plănuiască incendierea unor cruci pentru a băga spaima în oasele celor de altă culoare decât a lor. Sau poate tocmai asta a vrut Spike Lee să spună, că în spatele răutății gratuite stă o cantitate considerabilă de prostie.

Scenariul se bazează pe cartea adevăratului Ron Stallworth, Black Klansman. A Memoir, apărută în 2014. În ce măsură filmul rămâne fidel textului cărții nu s-ar putea spune decât dacă am citi cartea, ceea ce nu ar fi imposibil în viitorul apropiat, având în vedere că, în ultimii ani, editurile din România s-au întrecut în a traduce și publica volume care au fost ecranizate.

Interesantă este, în film, trezirea la realitate a personajului Zimmerman. Acesta admite la un moment dat că, fiind, în copilărie, doar un puști alb printre alții asemenea lui, nu a simțit consecințele rasismului pe propria piele și nu și-a luat în serios identitatea de evreu. Contactul direct cu membrii KKK îl determină însă să își pună o serie de întrebări și să înțeleagă mai bine cum e să umbli încălțat cu pantofii celui discriminat. Poate că tocmai acesta e mesajul filmului: să începem să ne punem întrebări care au de-a face cu identitatea noastră și a celor din jurul nostru, care vizează chestiunile de morală, alegerea între ceea ce e corect și ceea ce e nedrept.

Încărcătura politică a filmului este diluată în doza consistentă de umor, fără ca mesajul serios să se piardă. Dincolo de replici și poante se ascunde o realitate cu rădăcini istorice adânci, iar spectatorii n-au cum să rateze tâlcul poveștii. Lee nu pierde prilejul de a asocia rasismul cu actualul președinte american, Donald Trump – într-o secvență, membrii locali ai KKK strigă: America first! America first!, ca un ecou al faimosului slogan America great again.

În esență, filmul lui Spike Lee persiflează atitudini și fapte concrete care nu fac decât să adâncească niște răni străvechi, chiar în inima „celei mai mari democrații” a lumii, the land of freedom, America.

Tonul amuzant se schimbă brusc în final, unde regizorul a inclus câteva secvențe recente (de la un marș naționalist al albilor, ce a avut loc în 11 august 2017, în Charlottesville, Virginia) care dovedesc că americanii au încă probleme serioase legate de „supremația albilor”. Chiar dacă au trecut aproape 5 decenii de la evenimentele prezentate în film, rasismul continuă să fie o problemă.

BlacKkKlansman e nominalizat la categoria „Cel mai bun film” la Oscar, dar nu va câștiga cu siguranță – cel mai probabil, premiul acesta și-l va adjudeca filmul Roma. Mai are și nominalizări la categoriile „cel mai bun regizor”, „cel mai bun actor într-un rol secundar” și „cel mai bun scenariu adaptat”, plus încă două mai mărunte în ochii publicului.

În 2018, BlacKkKlansman a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de Film de la Cannes.