Rana din sufletul Bucureștiului. Demolările ceaușiste în imagini

Ca orice „bun” regim totalitar, regimul instaurat la finele celui de-al Doilea Război Mondial în România a avut în plan reînnoirea unor lucruri greu de schimbat (apariția omului nou, comunist, cu o morală revitalizată) și realizarea unei utopii sterile și agresive – o scenă pe care să se desfășoare viața oamenilor simpli, blocați în visul comunist.

Proiectul comunist a însemnat, de exemplu, mutilarea fără milă a Bucureștiului, distrugerea a zeci de clădiri de patrimoniu și înlocuirea acestora cu clădiri de tip nou, ce invocau mai degrabă viața de stup, cazonă și lipsită de vlagă în comparație cu creativitatea și vitalitatea vechilor clădiri. A dispărut astfel eleganța și s-a impus un simț estetic invizibil pentru ochiul liber sau pentru cei care cunoșteau câte ceva despre artele frumoase.

Început imediat după devastatorul cutremur din 4 martie 1977, proiectul acesta a crescut în intensitate simultan cu visurile titanice ale lui Nicolae Ceaușescu. Acesta visa măreț, dar fără acoperire. Un oraș nou, peste ruinele celui vechi, construit însă de oameni nepregătiți, deoarece el „nu accepta consilieri competenți” (p. 7, A. Pandele).

Ce a însemnat acest vis măreț? Distrugerea a aproape șase kilometri pătrați din centrul capitalei, adică o catastrofă mai mare decât cele două cutremure devastatoare ale secolului al XX-lea – cel din 1940 și cel din 1977. Mai exact, „s-a demolat o suprafață de 5,86 kilometri pătrați din centrul istoric. Pe 1,66 km din suprafața orașului au rămas câmpuri cu buruieni. Circa 20.000 de proprietăți au fost distruse. Peste 60.000 de familii au fost forțate să se mute. 19 străzi nord-sud au fost blocate sau desființate. O cicatrice de 5,4 km brăzdează orașul de la vest la est.” (p. 9, A. Pandele).

Acest măcel „făuritor” s-a petrecut în grabă și fără a li se permite oamenilor să vadă întregul proces al demolării. Însă au fost și oameni care au riscat pentru a ne oferi astăzi o mărturie despre zilele acelea. În 2018 au fost publicate două albume fotografice având ca subiect remodelarea centrului vechi al Bucureștiului. Primul, Bucureștiul mutilat, de Andrei Pandele, la Editura Humanitas, iar al doilea, Un petic dispărut din București, de Traian Doman, la Editura Vremea.

Am decis să le prezint împreună având în vedere subiectul lor comun și pasiunea care i-a împins pe aceia care au suferit când buldozerele trânteau la pământ cartierele copilăriei lor. Nu trebuie uitat nici riscul la care s-au expus cei ce fotografiau zonele destinate distrugerii.

Albumul lui Andrei Pandele este completat cu clișee fotografice aparținând unor prieteni de-ai săi care, purtând aceeași durere în suflet, au surprins ultimul zvâcnet al „Micului Paris”, înainte să fie călcat în picioare de forțele „progresului”. Printre aceștia se numără Dan Vartanian, Peter Derer, Nic Hanu și alții.

În cazul celuilalt album, toate releveele sunt surprinse de profesorul de istorie Traian Doman, cel care le-a păstrat visând la ziua când vor fi expuse vederii, fără pretenția de a fi realizat vreo operă de artă.

Am privit de mai multe ori fotografiile din ambele albume. Cu cât te uiți mai mult la vreuna te simți transportat în locul acela și trăiești emoțiile impuse de aparatul fotografic. Se adaugă și faptul că fotografiile sunt în alb-negru, accentuând astfel spiritul sumbru al perioadei.

Toate instantaneele spun o poveste, sunt ultimele licăriri ale unei lumi pe cale să se stingă, ale unui oraș pe care nu-l vom mai vedea și pe care nu l-am mai putea înțelege. De aceea merită să le privim și să rămânem fixați asupra imaginilor unei epoci în care legea a adus mai multă suferință și pagubă decât beneficii, când omul a uitat să zâmbească, rătăcind într-un univers steril și prea strâmt pentru dulcea libertate. O fotografie face cât o mie de cuvinte, iar un album poate strânge între coperte o istorie întreagă.