Charles Chaplin are rolul principal într-un film regizat de Charles Chaplin, după un scenariu de Charles Chaplin, muzica filmului fiind compusă de Charles Chaplin. Nu, nu este o glumă. Este doar Modern Times (Timpuri moderne), o capodoperă a epocii filmului mut.
Îl regăsim frecvent pe „Charlie” Chaplin pe coperte, postere, căni, calendare, insigne, cărți poștale, așa cum îi regăsim și pe Che Guevara, Audrey Hepburn, Marylin Monroe, Elvis ș.a. Este figura aceea un pic tristă, cu celebra mustăcioară trapezoidală, sprâncene îngroșate, pălărie și haine ponosite, baston și pantofi caraghioși, prea lungi și cu vârfurile răsucite. Chaplin a reușit să creeze, după cum sublinia André Bazin, un erou mitologic — Charlot, un erou de talia lui Ulise, un erou care a trecut dintr-un film în altul și dintr-o poveste în alta, publicul îndrăgindu-l tot mai mult odată cu trecerea timpului. Însă cât de familiarizați suntem cu opera lui Chaplin și semnificațiile ei?
Gagurile, tumbele și giumbușlucurile micului vagabond Charlot treceau (și trec încă) drept momente vesele. Cu toate acestea, în ciuda comicului filmelor lui Chaplin, un comic bazat pe pantomimă și personaje caricaturale, conturate prin tușe groase, Modern Times nu este „un film de râs”, ci mai degrabă o tragicomedie.
Chaplin a fost (și, interesant, rămâne chiar și astăzi, prin intermediul operei create) un fin observator al societății, al lumii cu contrastele, ipocriziile, metehnele și aversiunile ei. Acest one man show s-a impus, prin creația lui, ca veritabil fabulist, filmele lui fiind mici opere de artă care pot fi „citite” în orice decadă (sau secol), mesajul lor având mai mereu o prospețime și contemporaneitate ce nu pot fi negate.
Șurubul, în căutarea fericirii
„Timpuri moderne. O poveste despre sârguință, inițiativă individuală — umanitatea luptând pentru găsirea fericirii.” Așa este introdusă povestea din Modern Times printr-unul dintre acele texte inserate din când în când în filmul mut, cu rolul de a oferi lămuriri privitorului.
În chiar prima secvență, vedem o turmă de oi înghesuindu-se și deplasându-se într-o singură direcție. Imediat, cadrul se schimbă, sugerând însă o similitudine — vedem bărbați înghesuindu-se la ieșirea dintr-o stație de metrou, deplasându-se, la rândul lor, într-o singură direcție, spre fabrici și uzine. Comparația, poate prea vădită pentru gustul spectatorului de azi, funcționează însă. Operează în chiar ciuda creatorului ei, Chaplin, care declara la un moment dat că opera lui nu are nicio semnificație socială, cel puțin nu vreuna intenționată de el. Există însă un hotar la care orice operă se desparte de creatorul (autorul) ei, iar hotarul acela este filtrul privitorului, al criticului etc. Chiar dacă Chaplin ar fi intenționat doar să amuze, publicul înțelege că nu râde pur și simplu, ci râde de sine însuși, râde de propriile tristeți.
Chaplin joacă rolul unui muncitor oarecare, anonim, sărac (este de fapt același vagabond simpatic și celebru pe care îl crease cu două decenii înainte de acest film), care suferă „o cădere nervoasă”. Într-o societate industrializată, în care omul este doar o piuliță (sau un șurubel) dintr-un mecanism al cărui scop probabil că nici nu-l înțelege, eroul nostru este o piuliță defectă, un șurub care vrea să-și găsească locul în mecanism, dar care, din construcție, prin propria natură, este inadaptabil, inadecvat. Ceva îl scoate mereu de pe șine, îl face să dea rateu. Spectatorul secolului al XXI-lea se va amuza probabil la secvența în care, pentru a eficientiza și mai mult procesul de producție, un antreprenor îi propune directorului fabricii eliminarea pauzei de masă prin folosirea unei mașinării care hrănește muncitorii în timp ce lucrează. Ales drept cobai pentru testarea invenției, eroul nostru va pătimi teribil de pe urma acesteia, mașinăria nefiind atât de eficientă pe cât se credea/spera.
Există în străfundul personajului întruchipat de Chaplin un acces de spontaneitate, o rezervă de strălucire, o doză de optimism și, la urma urmei, un miez de umanitate care îl bagă mai tot timpul în belele. Eroul fără nume este simbolul individului care nu poate ține pasul cu automatizarea, cu rutina și repetitivitatea, cu banda rulantă a vieții sociale. Incapabil să se adapteze progresului și vitezei utilajelor, el găsește totuși forța de a se ridica mereu, de a găsi frumosul în mijlocul unei lumi urâte, de a merge mai departe în căutarea unei fericiri care nu înseamnă mult (vezi cabana dărăpănată în care el și amica lui își găsesc adăpost pentru o vreme).
Mașinile și utilajele, care ar fi trebuit să facă viața omului mai simplă, mai ușoară, devin — în viziunea lui Chaplin — doar niște instrumente prin care sistemul îi muncește și mai mult pe oameni. Aceștia își pierd identitatea, devenind piese ale angrenajului. Sistemul așteaptă ca ei să țină pasul și să dea randament. Individul are de ales între două rele: sclav sau șomer? Ca și filmul, relația dintre individ și mașinărie este mută — utilajului nu-i poți vorbi, iar zgomotul său ritmic este lipsit de sens.
Într-una dintre secvențele antologice nu doar ale filmului, ci din întreaga filmografie a lui Chaplin, îl vedem pe acesta sărind pe banda rulantă pentru a prinde din urmă o piuliță care i-a scăpat. Personajul este absorbit în „măruntaiele” utilajului, devenind o veritabilă piesă „vie” — contopirea om-mașină devine absolută. (Ideea se repetă în film când un maistru pățește același lucru, iar micul vagabond este nevoit să-l hrănească personal cu lingurița, în timp ce bărbatul este contorsionat între roțile mașinăriei.)
Filmul trece treptat de la ridiculizarea mașinismului la o perspectivă mai largă asupra impactului marii crize economice din anii 1930 asupra populației. Apare un personaj nou, o tânără orfană (interpretată de Paulette Goddard), separată de surorile mai mici și urmărită de autorități, care găsește în vagabondul „Charlie” partenerul înțelegător, potrivit, alături de care va trece printr-o serie de peripeții ce vor consolida prietenia lor. Cei doi, avea să explice Chaplin, sunt „singurele două spirite vii într-o lume de automate”, niște copii lipsiți de responsabilitățile care apasă pe umerii adulților.
Cântecul de lebădă al lui Charlot
Lansat în 1936, Modern Times a oferit o premieră: în film, Chaplin cântă. Mai bine zis, vagabondul cântă. Este adevărat că acel scurt cântecel (cu versuri caraghioase, fără sens, rostite într-un fel de struțofranceză) este singura ocazie de a-i auzi vocea în film, Chaplin preferând să se exprime prin mijloacele care l-au consacrat — gesturi, mimică, pantomimă. Filmul nu este lipsit de sunet, povestea fiind acompaniată de muzica superbă compusă de actorul-regizor.
De fapt, ce este Modern Times? O comedie, o satiră socială, un tablou al Marii Depresiuni, o delicată poveste despre prietenie, un manifest, o avertizare, un îndemn la trezire, o invitație la regăsirea inocenței, o îmbinare de mâhnire și umor, de nostalgie și speranță, o critică adusă culturii profitului — câte un strop din toate acestea. Filmul nu are happy-end, cel puțin nu în sensul „și au trăit fericiți (și bogați) până la adânci bătrâneți”. Perechea de vagabonzi, pe fugă, urmărită de autorități, pornește mai departe, spre necunoscut, fără prea multe certitudini, doar cu un strop de speranță în buzunar. Ultimele replici (scrise): Ea — „Ce rost are să mai încercăm?” / El: „Curaj! Nu dispera! O vom scoate la capăt.”
Modern Times este cântecul de lebădă al micului vagabond, al lui Charlot, ultima lui apariție pe scenă, ultima privire aruncată trecutului glorios al filmului mut. Ulterior, Chaplin s-a adaptat „timpurilor moderne”, făcând pasul spre filmul vorbit.
