Sunt mai multe motive serioase pentru care oricine ar trebui să aibă în bibliotecă Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșu de T. S. Eliot. Și-am să vi le spun pe toate. Sau măcar pe acelea pe care mi le amintesc.
Primul și poate și cel mai întemeiat motiv este că această carte este despre pisici, mâțe, motani, cotoi și alte feline care trăiesc pe maidan sau pe lângă gospodăria omului, nefăcând practic nimic sau, oricum, nimic practic. Fiecare dintre cele 15 poeme ale volumului are în centrul atenției (cel puțin) o figură felină care, cum-necum, aduce destul de mult cu unele personaje pe care le cunoaștem și care, ca să zicem așa, se „pisicesc” pe două picioare. Pisicoteca lu’ Moș Pârșu e, într-un fel, o umanotecă sau chiar o caricaturotecă.
Titlul volumului este însoțit de o precizare privind pisicoteca și anume că aceasta a fost „răsădită în sol autohton de Florin Bican”. Asta ca să nu se mire cine știe cine, citind, că poetul T. S. Eliot s-ar fi inspirat din viața maidanezelor de pe maidanul mioritic. Opțiunea lui Florin Bican, traducătorul textelor, a fost de a le răsădi nu doar în limba română, ci și în spațiul românesc, bucureștean, chiar giuleștean.
Dacă își închipuie cineva că este simplu să traduci poezie din altă limbă, nealterând sensurile textului original și făcând-o să sune a poezie și în limba în care a fost tradusă, atunci acel cineva este invitat să facă și el efortul acesta neînsemnat. Și se va lămuri singur. Florin Bican însă face mai mult decât traducere. El reușește cu măiestrie să ia pisica eliotiană fără să o trezească și o aduce la noi, în spatele blocului, printre tomberoane. De fapt, face toată munca asta cu atâta talent, încât, când se trezește, pisica nici nu-și dă seama că nu mai este la Londra, ci la București. „Răsăditorul” mărturisește el însuși în cuvântul înainte al cărții: „... am încercat să convertesc abundența de aluzii care scapără din textul original în aluzii care să rezoneze cu o masă (cât mai mare) de cititori autohtoni” (p. 11). Și a reușit.
Nici nu începi bine să citești, că te și umflă râsul. Primul poem, „Cum pui nume la pisică”, debutează chiar așa: „Să-i pui nume la pisică, băi nenică, e un chin,/ Nu-i, cum crede unii oameni, fo distracție, fun bal;/ O să ziceți că-s cu capu’, că sunt dus – da’ stai puțin:/ Pisica care-i pisică are TREI NUME-N TOTAL” (p. 15). Iar după acest poem dedicat onomasticii pisicești și păstrând aceeași manieră de răsădire, poetul și traducătorul trec mai departe la o „pisică în etate”, pe nume Tina Trândăvina, cum alta nici nu găsești.
Apoi, facem cunoștință cu Bâzdâc, un motan ce aduce a mic interlop de cartier. I-auzi: „Bâzdâc era motan beton și locuia-n metrou./ Era motanul ăl mai dur ieșit dintr-un depou./ Din Ghencea în Pantelimon avea el combinații,/ I se dusese buhul de TEROAREA DINTRE STAȚII” (p. 23). Și, ca să fie mai ușor de înțeles în ce anume a constat răsădirea realizată de domnul Bican, iată cum sună strofa de mai sus în zicerea lui Eliot: „GROWLTIGER was a Bravo Cat, who lived upon a barge/ In fact he was the roughest cat that ever roamed at large/ From Gravesend up to Oxford he pursued his evil aimes,/ Rejoicing in his title of «The Terror of the Thames»” (T. S. Eliot, Old Possum’s Book of Practical Cats).
Pe rând, își plimbă coada pe dinaintea ochilor noștri de cititori tot felul de mâțe, care mai de care cu nasul pe sus, aiurite, șmechere, leneșe, hoațe, iar lista adjectivelor rămâne să o completeze fiecare cititor pe măsură ce avansează în lectură. Taramtamtigru „face absolut ce-i place” (ăsta chiar aduce a pisică și încă una care te scoate din pepeni), fiind imposibil de dresat. Catifelinele „scot triluri pe gură”; Lingeblide și Labătristă, de felul lor din Ferentari, „erau incurabili hoinari”; Moș Matusalem „e-un motan în etate”, care doarme mereu; Mistifelix e motanul interlop, care nu „se dă de gol,/ Nici nu-i găsești amprenta-n dosar la Interpol”. Pe măsură ce parcurgi poemele, pisicoteca prinde contur.
Un alt motiv dintre cele despre care spuneam la început că ne obligă să avem această carte în bibliotecă se referă la colajele realizate de artistul Mihail Coșulețu, colaje în care regăsim pisici răsădite printre blocuri, la Gara de Nord, la Teatrul Giulești, în metroul bucureștean, în Parcul Cișmigiu și cine mai știe pe unde. Sunt în alb-negru și dau cărții, cum să spun, un aer de capitală est-europeană, iar pisicilor un aspect de băeți și fete de cartier.
Trebuie să fac o mărturisire... Nu pot citi poemele din cartea aceasta decât cu voce tare, cu intonație. Este modul cel mai potrivit pentru un cititor, zic eu, de a se apropia de atmosfera din pisicotecă, de a auzi de-a dreptul miorlăiturile mâțelor lui Moș Pârșu și chiar de a miorlăi împreună cu ele. Iar poemul „Nea Nelu Mefistofelu” e numa’ bun de pus pe hip-hop.
Completez lista motivelor pentru care ar trebui să avem cartea în raft și, evident, să o citim și recitim cu umorul ei, cu faptul că e potrivită pentru aproape orice vârstă (chiar și copiii s-ar delecta citind-o), cu particularitățile limbajului de cartier, cu subtilele jocuri de cuvinte presărate ici-colo, cu faptul că e o veritabilă delectare literară. Răsădirea textelor lui T. S. Eliot în limba noastră de către Florin Bican este chiar mai serioasă decât răsădirea Prințului Charles în Transilvania prin cumpărarea unei case tradiționale, căci ea a presupus un har poetic din partea traducătorului pe care nicio casă regală nu și-ar permite să-l cumpere.
Volumul Pisicoteca practică a lu’ Moș Pârșua apărut la Editura Humanitas în 2015, are 76 de pagini și este tipărit în condiții grafice foarte bune. Pisicitire plăcută!
Cu drag,
Florin Bică,
prieten cu motanu’ Dănilă
