Ernst Jünger s-a născut în anul 1895 la Heidelberg, în familia unor intelectuali, dar a crescut la Hanovra, unde a urmat şi şcoala între anii 1901-1913. În Leipzig şi Napoli a studiat biologia, urmând ca, în calitate de entomolog, să descopere numeroase specii de insecte. Câţiva ani mai târziu a participat ca voluntar în Primul Război Mondial şi s-a înrolat în Legiunea străină la 18 ani. Toate experienţele acestea l-au marcat profund, fiind reflectate în scrierile autobiografice În furtuni de oţel (1920) şi Jocuri africane (1936). Surprinzător, Ernst Jünger a participat la o conspiraţie pentru asasinarea Führerului, fiind ofiţer superior în armata lui Hitler. Totuşi, după atentatul ratat din 20 iulie 1944, a scăpat ca prin minune de condamnarea la moarte.
Odată cu publicarea romanului Pe falezele de marmură, contrar scrierilor sale de tinereţe, în care glorifica războiul – Dumbrava, 1925; Foc şi sânge, 1925; Muncitorul. Dominante şi chip, 1932 – toate primite cu mult entuziasm de Hitler, anul 1933 aduce o schimbare majoră în atitudinea scriitorului prin afirmarea unor poziţii opuse şi întreruperea publică a legăturilor politice cu naziştii. Jünger era conştient că, prin interpretările simbolice lansate în romanul său, îşi punea viaţa în pericol, însă Hitler nu a manifestat nicio reacţie împotriva lui, fiind admirator al romanelor sale dedicate războiului, din perioada tinereţii.
Acţiunea romanului Pe falezele de marmură este plasată în ţinutul Marina, la schitul Reuten, aflat lângă o mlaştină şi o pădure densă, tenebroasă şi posomorâtă, peste care stăpânește un personaj aproape cheie al romanului, Marele Pădurar, conducătorul Mauretaniei. Provenit din nord, naratorul, odinioară luptător în Ordinul Cavalerilor Purpurii, îşi petrece timpul la schitul Reuten, împreună cu fratele Otho, studiind botanica, căutând şi catalogând specii de plante nedescoperite încă. Bucuria vieții tihnite şi paşnice printre oamenii liberi care trăiesc împrejurul schitului se preschimbă deodată în teroare, panică şi violenţă, instaurate de către un cumplit şi sordid personaj, Marele Pădurar.
În Campagna, ţinutul văcarilor, despărţit de schitul Reuten prin falezele de marmură, Marele Pădurar îşi stabilise centrul puterii, înfiinţând Cuibul Jupuitorilor; atunci începuse asediul împotriva locuitorilor din ţinutul Marina, printre care se regăseau şi oameni lipsiţi de onoare şi discernământ, care preluau obiceiurile şi moravurile corupte ale văcarilor. Atunci, Marele Pădurar, nesuferind viţa-de-vie, începuse epurarea şi stârpirea tuturor crescătorilor de viţă-de-vie din ţinutul Marina, alături de multe jafuri, crime şi jupuirea oamenilor, fapte ce rămâneau nepedepsite, căci nimeni nu i se putea opune.
Un septuagenar pe nume Belovar, care locuia în ţinutul Campagna, era ocolit de oamenii Marelui Pădurar, căci era un bărbat temut şi respectat. Aliindu-se cu naratorul şi cu fratele Otho, aceștia găsesc sprijin la un călugăr creştin pe nume Lampros, alături de care încep să plănuiească înfrângerea Marelui Pădurar. Într-o zi, după ce descoperă în desişurile pădurii locul tainic al Cuibului Jupuitorilor, unde un bărbat tăbăcea nişte piei, fratele Otho şi naratorul primesc vizita tânărului prinţ von Sunmyra şi a lui Braquemart Mauretanul, care se alătură luptei împotriva dictaturii Marelui Pădurar. După lupte îngrozitoare, la care participă atât oameni, cât şi animale, Marele Pădurar supraviețuiește să îşi continue teroarea.
Autorul evocă întregul ansamblu în imagini pline de o intensitate remarcabilă şi o expresivitate poetică rar întâlnită:
„O dată cu apusul, în oraș răzbătea o blândă adiere din portul cu galere. Apoi dulcele parfum al rozelor se amesteca treptat cu mireasma smochinilor, iar în briza marină se topea esența îndepărtatelor coline acoperite cu păduri și flori sălbatice. Însă mai puternic era mirosul minunat ce se înălța din șanțuri, pe fundul cărora înfloreau, ca niște perne galbene, romanițe. O dată cu el se ridicau cele din urmă albine, grele de miere, și zburdau prin crăpăturile din zid și prin breșele crenelurilor spre stupii din micile grădini. Zumzetul lor beat ne-a desfătat de atâtea ori în vreme ce ședeam pe bastionul acelei Porta d’Amboise, încât, la despărțire, Deodat ne-a dăruit pentru drum o cantitate din ceara lor – «ca să nu uitați zumzăitoarele de aur de pe insula rozelor». Și, într-adevăr, când ardeau lumânările, din fitilurile lor se împrăștia o aromă uscată de mirodenii și de flori ce cresc în grădinile sarazinilor. Așa goleam paharul pentru prieteni vechi și îndepărtați și pentru țările acestei lumi. Pe toți ne cuprinde spaima când simțim răsuflarea morții. Atunci mâncăm și bem, întrebându-ne cât timp vom mai avea un loc la aceste mese. Fiindcă pământul este frumos.”
Aşadar, constat, iarăși și iarăși, câtă exactitate poate produce stilul, ce graţie şi farmec al vorbelor, ce fericită îmbinare de cuvinte şi câtă trudă, câtă pricepere, câtă pasiune a investit eminentul traducător care a fost Ion Roman pentru a atinge asemenea splendide sonorități.
Atmosfera suprarealistă, imaginară şi onirică, îmbinată cu realismul brutal şi uneori excesiv al războiului, amplitudinea imaginilor abstracte, simbolismul subtil şi complex şi alegoria plină de farmec, fac din acest roman una dintre marile cărţi ale literaturii europene din secolul XX.
Romanul lui Ernst Jünger – Pe falezele de marmură – a apărut, în superba traducere a lui Ion Roman, la editura Paralela 45 (în anul 2002).
