O carte bună e o carte care nu se închide niciodată, o carte care te însoțește prin întrebările pe care le ridică. Sunt mai rare acestea și de cele mai multe ori greu de ridicat de către cititori pentru că uneori e mai bine să nu știi. Eclesiastul declamă: „Căci unde este multă înţelepciune, este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.” (1:18) Și totuși, a nu ști nu este un privilegiu. A trăi în neștiință și lenevie intelectuală nu e un lux. Proverbele pictează o imagine sugestivă a înțelepciunii care ia inițiativă și caută oamenii mult prea dezinteresați de mersul lumii:” Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe…” (1:20) Datoria noastră e să căutăm, să folosim mințile noastre, să le exersăm.

Ne putem pune întrebarea la ce ajută toată această forțare intelectuală care ni se cere? La ce poate folosi atâta filosofie? Cartea „Partea nevăzută decide totul” a lui Horia-Roman Patapievici încearcă să ofere un tablou ideal al omului ce poate să-și folosească mintea. Formată din mai multe eseuri publicate în diverse reviste de specialitate, ele sunt unite de tema comună a omului în societate și a rolului pe care acesta îl ocupă în interiorul ei.

Primul eseu, Conversația neîntreruptă, ne prezintă clar intențiile autorului și tema principală pe care vrea să o expună de-a lungul operei: cum ar fi dacă omul ar gândi, dacă ar vedea ceea ce este dincolo de vizibil? Patapievici merge pe această idee, a lucrului care nu se vede și care totuși ne dictează acțiunile și valorile din cadrul societății. Nu putem să nu fim de acord cu această afirmație, atâta timp cât înțelegem că omul care trăiește în societate este definit de ceea ce gândește în camera lui, acasă.

Ni se propune această simplă idee: cum ar fi dacă omul ar tânji după conversație, o dezbatere continuă cu sine însuși mereu înnoită prin prieteni, prin cărți, prin gânduri care să cizeleze atitudinea noastră și să ne conducă spre lucruri mai înalte? E un ideal căutat multă vreme, propus și acceptat de generații întregi de oameni care astfel au devenit nu filosofi ascunși în imaginate turnuri de fildeș, ci oameni practici. Un om care gândește este un om care știe ce îi poate aduce viața și știe cum să aducă binele în interiorul comunității sale.

Pe scurt, gândurile înalte duc la formarea valorilor, iar acestea duc la un spirit al legii care în cele din urmă asigură existența unei ordini sociale. Autorul consacră două eseuri unei forme foarte importante care a dus la acest dialog neîntrerupt, religia creștină, menționând felul în care a contribuit la nașterea civilizației europene liberale și, în același timp, vorbind despre situația actuală a lumii creștine, aflată în retragere în fața valului năucitor al post-postmodernismului.

Cartea este în parte avertisment, semnal de alarmă legat de mersul civilizației actuale. Cultura de azi, complet diferită de idealul trecut al gândurilor înalte, și-a pierdut agerimea și tocmai dorința de a gândi, lăsând asta în seama altora și promovând totuși o cultură a show-ului care are ca scop final o eliberare de explozie egoistă și o pierdere a identității într-un ocean de senzații tari.

Totuși cartea nu se încheie pe un ton funebru, pentru că mereu există speranță. Măcar atâta vreme cât oamenii mai țin cărți în mână și le iau cu ei în meditațiile lor. Speranța este că mai există încă un drum înapoi, că această conversație încă nu a fost sufocată cu totul de zgomotele asurzitoare ale „neronismului” de masă și că unii oameni încă mai visează la ceea ce nu se vede și totuși spune atât de mult despre noi.