Pânza de păianjen a istoriei — Bridge of Spies

Steven Spielberg a devenit previzibil și nu mai entuziasmează (și surprinde) ca acum câteva decenii. Cu toate acestea, are ochiul format suficient de bine și experiența necesară încât să spună o poveste bine. Iar Bridge of Spies (Podul spionilor) este o poveste á la John le Carré, care se așază încet și care, da, este spusă bine.

Filmul începe cu un om care se privește în oglindă pentru a-și face un autoportret: vedem omul (din spate), vedem imaginea lui în oglindă și vedem chipul lui pictat pe pânză — după cum notează cronicarul Anthony Lane în The New Yorker, o introducere sugestivă în lumea spionajului, o lume în care omul poate avea multiple identități.

În 1957, în plin Război Rece, americanii arestează pe teritoriul lor un spion sovietic, colonelul Rudolf Abel (portretizat excelent de Mark Rylance). De dragul imaginii lor în lume, de promotori ai democrației, îi desemnează spionului un apărător, un avocat, James B. Donovan (Tom Hanks), fără să suspecteze că acesta își va lua rolul foarte în serios.

Donovan descoperă o serie de vicii de procedură, iar ceea ce părea a fi un simplu proces care trebuia să se încheie rapid cu condamnarea spionului la scaunul electric se transformă într-o poveste mai complicată, avocatul devenind el însuși persona non grata în ochii concetățenilor lui, mânați de o ură cruntă față de ruși și amenințarea reprezentată de aceștia la adresa modului lor de viață.

În ciuda presiunii la care este supus nu doar de publicul larg, ci chiar de către familie (veți remarca secvența în care fiul lui, preocupat de măsurile de urgență ce trebuie luate în cazul unui atac nuclear, îi spune că nu înțelege de ce ține partea spionului sovietic), Donovan se dovedește — după cum îl descrie Abel — un stoichi mujic, adică un tip rezistent, gata să facă orice pentru a respecta Constituția, chiar și să apere un dușman al națiunii.

Povestea se împarte în două. După prima parte, dedicată procesului colonelului Abel și dificultăților întâmpinate de Donovan, urmează cea de-a doua, în care, câțiva ani mai târziu, Donovan este rugat să negocieze neoficial cu sovieticii un schimb de spioni: Abel în schimbul pilotului american Francis Gary Powers, doborât și capturat de ruși în timp ce fotografia obiective secrete. „Trebuie să purtăm conversația pe care guvernele noastre nu pot s-o poarte”, spune unul dintre personaje la un moment dat. Și, pentru ca să fie și mai complicată situația, Donovan își pune în cap să negocieze nu doar eliberarea lui Powers, ci și a unui student american, Frederic L. Pryor, capturat de autoritățile RDG-iste și acuzat, fals, de spionaj.

Filmul nu duce totuși lipsă de clișee. Când o vezi pe fiica cea mare a lui Donovan stând pe canapea, într-o seară, intuiești într-o secundă că o piatră sau vreun proiectil oarecare va trece prin geam. Secvențele „paralele” — Donovan privit cu dispreț de pasagerii dintr-un mijloc de transport în comun, iar mai târziu, privit cu simpatie pentru că a ajutat la eliberarea pilotului american; cei care mor încercând să sară peste zidul ce separa Berlinul și copiii americani care sar liniștiți, în joacă, un gard oarecare — seamănă poate prea mult cu un rezumat al lecției, la școală.

Scenariul semnat de Matt Charman și de frații Coen se bazează în bună parte pe cartea lui Donovan (n-am amintit că filmul se bazează pe o povestea adevărată), Strangers on the Bridge. Iar coloana sonoră semnată de Thomas Newman se potrivește de minune modului în care este spusă povestea. Deși Tom Hanks este în prim plan în cea mai mare parte a timpului, Rylance reușește cumva să creeze o impresie chiar mai puternică în rolul spionului extrem de calm care, în fața unor situații de viață și de moarte, întreabă întotdeauna (retoric) dacă ar ajuta la ceva faptul că s-ar îngrijora.

Spielberg reconstruiește epoca anilor ’50-’60, atât la nivel vizual (decoruri, haine, automobile), cât și la nivel de mentalități, surprinzând paranoia care domina lumea de ambele părți ale... zidului. Chiar dacă nu este unul dintre cele mai bune filme ale regizorului, Bridge of Spies este totuși unul dintre filmele bune ale anului 2015, o poveste clasică, relatată in the old fashion, fără (prea multe) gloanțe și explozii, despre un război al nervilor și al abilității de a negocia și de a manevra situații complicate, un film despre patriotism (americanilor le ies foarte bine genul ăsta de povești), despre oameni care își îndeplinesc datoria și despre sisteme care se folosesc de indivizi ca de materie brută, dispensabilă.

Poate că, astăzi, când lumea se împarte iarăși în zone de influență pentru superputeri, cu demonstrații de forță militară, intrigi, suspiciuni și manipulare a maselor, filmul lui Spielberg poate fi un stimulent la meditație — chiar vrem un nou război rece?