Orologiul fără ore. „Mândrăpoezie”

Că tot românul ar fi născut poet e discutabil, îndoielnic – cercetătorii britanici n-au confirmat. Că Ana Blandiana este poetă pur sânge este la fel de limpede precum faptul că soarele strălucește ziua, iar luna, noaptea. O dovedește și ultimul său volum de poezie, intitulat Orologiul fără ore.

Se simte în poezia acestei cărți tonul liniștit al omului care a trecut deja prin viață, care are certitudini, dar și certitudinea că unele lucruri vor rămâne mereu nerezolvate, ca un spin înfipt în carne, agățate de un tulburător semn de întrebare. Oricare i-ar fi subiectul, versul Anei Blandiana este expresia unei profunde și îndelungi reflecții, a unei priviri exersate asupra lumii și existenței, dar și dovada liniștii pe care omul învață să o cucerească doar în timp. Temele majore ale poeziei din volum sunt viața și moartea, timpul, dragostea, temerile, rostul, credința, despărțirea, singurătatea, retragerea, zădărnicia, binele și răul.

Semnul morții atârnă ca o certitudine asupra poeziei, ca și asupra vieții, dar și ca o taină. Poeta privește moartea ca pe un examen final, ca taină semănată de Dumnezeu „în locul luminat și cu verdeață”, pe care oamenii sărmani „nu îl înțeleg”. În alt poem, „Râul cu un singur mal”, trecerea în moarte este comparată cu traversarea unui râu cu ape reci, a unui râu „Neînstare să aibă / Decât un singur mal”. Se simte răzbătând dintre rânduri o percepție asupra timpului scurs, a orologiului căruia i-au fost scoase orele așa cum s-ar scoate ochii unui animal, acesta continuând să indice către „un timp numit Niciodată”. Același strigăt mut, în urma timpului, se regăsește și în poezia „O clepsidră fără nisip”, clepsidră care, asemenea formei lipsite de fond, se face că măsoară ceva ce nu există, însă, cumva, cititorul știe că în acest ceva ce nu există se cuprinde de fapt tot ceea ce există.

Poezia Orologiului este ancorată, în parte, într-un context social familiar – în prezentul nostru. Poezia „Facebook”, de pildă, ne atrage atenția asupra mesajelor isterice, „Cu cât mai lipsite de sens / Cu atât mai grăbite…” (p. 73), asupra unui nou mod de a comunica unii cu alții, ca și cum am fi încleștați într-o „trântă” sau „îmbrățișare”. Poeta deplânge realități sociale precum migrația forței de muncă spre țările calde: „Recunoști satul? / Cum toți sunt plecați / La căpșuni în Spania, / Satul pustiu e aproape asemenea / Celui din copilăria ta” (p. 65) sau cerșetoria (frumos își așază pe pânză, prin vorbe, experiența personală a întâlnirii cu o cerșetoare cu sprâncene „desenate interbelic”).

Unele dintre „formulele” lirice ale cărții sunt pur și simplu de neuitat. Ar trebui subliniate, memorate, postate pe Facebook, însușite… „Astfel mi-a fost întotdeauna / Sufletul de apoi: / Mult mai speriat de nemurire / Decât de moarte” (p. 15). Ori: „Sărac și drag, / Nu mai învie / Satul iobag, / Mândrămărie…” (p. 91).

Sunt mai multe poeme destul de puternice și suficient de răscolitoare încât să fi putut da titlul volumului. Unul dintre cele care mi-au atras atenția este cel intitulat „Într-o rană”: „Trăim într-o rană / Fără să știm / Al cui este trupul rănit, / Nici de ce. / Singura certitudine este durerea / Care ne înconjoară, / Durerea / Pe care prezența noastră / O infectează / Când încearcă s-o vindece…” (p. 31). Un alt poem care mi-a rămas în minte prin simplitatea observației adânci este cel intitulat „De ce?”: „De ce mi-ar fi teamă? Oricum / Mor clipă de clipă pe drum. // Calea pe care mă porți / E din minuscule morți. // Celule apar și dispar / În mine și nu am habar. // Să fie la fel mai târziu, / După ce mor și înviu? // Dar, până atunci, cum bag de seamă / De ce și de cine mi-e teamă?” (p. 87).

„Cred că poezia este ceva straniu,” declara poeta însăși, „ceva ce nu aparține celui care o scrie și cea mai mare fericire a lui este ca ea să aparțină altora, alții să simtă ca și când e a lor și încet-încet, în felul acesta, devine și a autorului.” Aceasta este invitația de nerefuzat a poeziei din carte către cititori, ca aceștia să găsească în versuri ceva care să fie al lor, ca și cum gândurile acelea ar fi gândurile lor, ca și cum trăirile descrise ar fi propria lor experiență.

„Lirism serafic, tristețe pură, seninătate, împăcare, cu sonorități blagiene și argheziene: stofă, croială și culori de extremă raritate în zilele noastre” – astfel a rezumat criticul literar Dan C. Mihăilescu însușirile poeziei de ultimă oră sau, mai bine zis, fără de oră, ieșită din timp, a Anei Blandiana. Volumul Orologiul fără ore a primit Marele Premiu FestLit Cluj 2016. Mixtură de poezie clasică și modernă, cartea aceasta – o mândrăpoezie – este una dintre cele mai frumoase sărbători ale versului care au văzut lumina tiparului în ultimii ani. Sărbătoare sau poate doar un… parastas.

Cartea a apărut la Editura Humanitas, în 2016.

autentifică-te pentru a adăuga comentarii