Noaptea: cântecul de vioară al inimii mute

Cu niciun chip nu se poate spune că acest scurt volum de memorii este o carte ușor de citit sau o carte ce s-ar dori păstrată în minte după ce o închizi și o așezi înapoi în bibliotecă. Cu toate acestea, nu ai cum să nu rămâi cu chipuri, cu nume, cu secvențe adânc întipărite în minte și apărând în memorie când nu te aștepți.

Noaptea, scrisă de Elie Wiesel, este cu atât mai tragică având în vedere două aspecte. Primul, este o autobiografie. Uneori, descrierile par suprarealiste, încât ai spera că citești de fapt un roman horror și nu o descriere a unei realități petrecute în urmă cu mai puțin de șaptezeci de ani. Al doilea, tot ce apare pe paginile cărții este rememorat prin ochii unui adolescent. Wiesel avea cincisprezece ani când își începe periplul în inima morții imperiului nazist.

Narațiunea evenimentelor începe fatidic cu două premoniții ale zilelor cumplite ce vor veni. Moise Paracliserul, un personaj-mentor, trecut cu vederea de ceilalți locuitori ai orașului, dar păstrător al vechilor tradiții iudaice, vorbește cu tânărul Wiesel, introducându-l în aceste vechi cunoștințe despre Dumnezeu. Într-o bună zi însă, este izgonit din oraș împreună cu toți ceilalți străini de către autoritățile maghiare fasciste ce dețineau controlul. Întorcându-se înapoi, vorbise despre lagăre, despre exterminare și moarte. Însă nimeni n-a ascultat vocea sa. Precum o Cassandră în Troia ce urma să cadă, era ignorat de cei care se bucurau de falsa iluzie a unui front ce era încă prea departe.

Al doilea moment premonitoriu și sfâșietor se petrece în trenul ce îi ducea în lagăr. Înghesuiți în vagoane precum niște animale, realizând că toată acea speranță a fost inutilă, toți erau resemnați. Toți cu excepția unui doamne ce părea cuprinsă de o viziune a unui sfârșit. Strigătele ei ce vorbeau despre un foc ce mistuia au fost întrerupte doar de insistența uneori violentă a locatarilor ce nu doreau să se gândească la adevărul ce se afla în fața ochilor lor.

De-a lungul perioadei petrecute în lagăr, condițiile se înăspresc și, trecând prin diverse situații, înțelegem foarte bine titlul acestei cărți. Noaptea s-a lăsat demult în sufletele celor care acum sunt torționari nepăsători, funcționari ai morții programate pentru un întreg popor. Acum însă se va lăsa noaptea și pentru ei, cei care încă mai vedeau o luminiță la capătul tunelului. Cuvântul acesta se repetă de-a lungul volumului și anunță, funebru, trecerea unui timp ce duce spre pierzanie. Nimic nu mergea spre bine, ci spre rău.

Una dintre cele mai șocante imagini se petrece la Auschwitz și este un detaliu remarcat de autor. În mijlocul acelei porți spre un infern creat de oameni, în care umbra furnalului se profila pe pământ, s-ar părea că până și natura ar fi deplâns situația tragică a prizonierilor. Însă nu a fost așa. La începutul zilelor petrecut acolo, tânărul Wiesel remarcă cerul senin și câțiva nori albi, un tablou total nepotrivit cu drama petrecută pe pământ.

Noaptea însă se simte așternută cel mai apăsat în sufletul tânărului prizonier. Până la sfârșitul cărții, va rămâne orfan. Privind în jurul său, fiind martor al acestor atrocități, nu poate să nu-și pună întrebări și să nu-L acuze pe Tatăl său din ceruri, pe care nu-L mai consideră capabil de o judecată dreaptă. În același timp, este martorul prăbușirii fizice și mentale a tatălui său omenesc. Despărțit de mama și sora mai mică, despre care mai târziu va afla că au pierit în cuptoarele lui Hitler, Șlomo Wiesel rămâne lucrul de care se apucă și care îl face să meargă mai departe în acei ani cumpliți. Dar, cu trecerea timpului, se luptă cu sine însuși și cu instinctele de conservare ce îi șoptesc că este într-un lagăr de concentrare, unde nu există părinți, frați și cunoștințe, ci numai un om care trebuie să supraviețuiască.

De ce ar fi recomandată citirea acestei cărți apăsătoare? Pentru a ne aduce aminte. De aceea a ales Elie Wiesel să pună pe hârtie aceste tragice amintiri, pentru a nu înnebuni și pentru a face un serviciu celor care au pierit. Supraviețuitorii au datoria morală de a vorbi despre iadul prin care au trecut. Unul dintre sloganele celor ce luptă pentru menținerea memoriei Holocaustului este Never again (Să nu se mai repete niciodată). Dacă uităm, putem ajunge în aceeași situație de a persecuta, de a omorî pe cei care sunt diferiți, pentru că cineva ne spune să facem acest lucru. Dacă ne aducem însă aminte de unde venim și dacă simțim durerea celor care au pierdut ceva într-un astfel de incendiu al civilizației, mai există o speranță. Speranța că noaptea nu va mai veni peste omenire.

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii