Lacrimi de copil în răpăit de mitralieră

Al Doilea Război Mondial nu a dispărut încă din memoria colectivă și reprezintă un obiect de studiu preferat al multor cercetători și amatori. Chiar și cei mai puțin pregătiți în domeniu cunosc elemente de bază: 1 septembrie 1939, ziua invaziei Poloniei de către Reichul nazist, pierderile teritoriale ale României, Pearl Harbour, Oskar Schindler, Holocaust, Hiroshima sau Nagasaki. O înlănțuire de tragedii, una peste alta, în decursul a șase ani cataclismici.

Totuși istoria războiului poate fi povestită și în alt fel. De către alte voci în afara documentelor istorice serbede şi de proclamații pompoase fără vreo însemnătate. De vocile celor care au suferit războiul.

Svetlana Aleksievici, laureată a premiului Nobel în 2016, publică o emoționantă și cutremurătoare carte, Ultimii martori, apărută la editura Litera anul trecut. Svetlana este cunoscută pentru cărțile în care urmărește destinele oamenilor simpli surprinși de marile evenimente ale istoriei, trecând prin ele nu atât eroic cum o cere propaganda, ci ca niște oameni. Cu lacrimi în ochi. Cărțile ei au fost traduse în limba română: Ultimii martori, Războiul nu are chip de femeie, Soldații de zinc (editura Litera), Dezastrul de la Cernobîl, Mărturii ale supraviețuitorilor (editura Corint) și Vremuri second-hand (editura Humanitas).

Cartea Ultimii martori se încadrează în aceasta listă a mărturiilor personale, multe dintre ele smulse din cotloanele ascunse ale memoriei vorbind despre Al Doilea Război Mondial cu vocea unui copil. Ceea ce trebuie reținut încă înainte de a deschide cartea este că tot ceea ce este prezentat acolo nu este ficțiune, ci relatarea unor evenimente petrecute cu adevărat.

Având aceasta în minte și citind scurtele mărturii ale generației războiului nu poți rămâne nemișcat de toată durerea produsă de un conflict inutil. Vei vedea cum reverberează dorințele și planurile Oamenilor Mari în viețile simplilor cetățeni care nu sunt atât de interesați de politici externe sau de măreția unor utopii de neînțeles.

Pe lângă un ușor disconfort, vedem războiul în întreaga sa urâțenie. Pentru că nu mor adulții, nu suferă cei tari, ci aceia care sunt afectați sunt copiii. Se poate ca războiul să-i facă și pe ei să plângă? Citind această carte veți vedea că răspunsul este da! Copii prinși în vârtejul războiului, copii refugiați din calea unei armate necruțătoare, copii care învăță să tragă cu pușca înainte de a cunoaște literele alfabetului, copii care trebuie să-și îngroape părinții și să suporte niște greutăți greu de conceput de mintea noastră. Și cei mai mari dintre martori abia dacă au 12 ani…

Nu voi spune mai mult despre conținutul cărții pentru că această tragedie și cutremurare nu poate fi obținută decât citind cartea. Nu poți empatiza cu suferința lor decât mergând pas cu pas, prin sate incendiate, în vagoane insalubre, și prin păduri alături de partizani. Acești copii orfani care și-au pierdut copilăria, identitatea, familiile și dreptul la o viață normală. E recurentă această imagine a copiilor deveniți adulți dar marcați pe viață de unele evenimente din vremea războiului.

Nu este o carte ușor de citit și digerat, dar cred că este o carte necesară. Atunci când cineva vrea să tulbure pacea să-și aducă aminte de victimele tăcute, victimele trecute în sumbre statistici și care rămân prizonieri în aceste închisori ale numerelor, fără ca nimeni să le mai audă vocea, este nevoie de un asemenea volum. E necesar pentru a cunoaște și pentru a nu repeta. În contextul sângelui vărsat chiar și în zilele noastre, e o lectură obligatorie. Închei cu cuvintele lui Fiodor Dostoievski ce deschid cartea Svetlanei Aleksievici: există oare o justificare a păcii, a fericirii noastre și chiar a armoniei eterne, dacă în numele ei, pentru un fundament mai solid, se va vărsa fie și cea mai mică lacrimă a unui copil nevinovat? Lacrima aceasta nu justifică nici un progres, nici o revoluție. Nici un război. Ea mereu va cântări mai mult. Numai o lacrimă mică…

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii