Între zâmbet și suspin. „Breathe”

Robin Cavendish era un tânăr plin de viață și energie, proaspăt căsătorit cu frumoasa Diana și tătic în devenire, când poliomielita l-a trântit pe patul de spital pentru totdeauna, paralizându-l de la gât în jos și făcându-l dependent de o mașină care respira în locul lui. Breathe prezintă povestea adevărată a cuplului Cavendish.

Filmul din 2017 este totodată debutul regizoral al lui Andy Serkis, actorul cunoscut pentru întruparea unor personaje construite cu ajutorul computerului și efectelor speciale (The Lord of the Rings, Rise of the Planet of the Apes etc.), însă, în ciuda personajelor cu care ne-a obișnuit ca actor, din scaunul regizoral, Serkis ne-a adus o poveste diferită, lipsită de elemente fantasy, inspirată din viața părinților prietenului său Jonathan Cavendish.

Breathe nu este un film bine făcut. Se simte încă de la primele scene, în care se trece mult prea grăbit peste perioada de prietenie a viitorilor soți Cavendish. S-ar fi putut la fel de bine sări peste această parte, deoarece nu este necesară în economia poveștii. Apoi, un alt minus al filmului este oscilația între tonuri diferite: când grav, când amuzant. Ba plâns, ba râs.

Câteva lucruri ies în evidență: dragostea Dianei pentru soțul ei, prezența în viața cuplului a numeroși prieteni care le-au fost alături de-a lungul anilor grei și plini de provocări, eforturile cuplului Cavendish pentru a face mai bună viața altor oameni suferind de handicapuri severe. Putem presupune că detaliile poveștii sunt corecte, din moment ce producătorul filmului este chiar Jonathan, fiul lui Robin și al Dianei.

În rolurile principale îi veți vedea pe Andrew Garfield (Robin), pe care vi-l recomandam în urmă cu ceva timp în Hacksaw Ridge și Silence, și pe Claire Foy (Diana), care are o prestație mai bună decât a partenerului ei de pe ecran. De fapt, datorită situației personajului interpretat, jocul lui Garfield a fost limitat la mimică, la expresii ale feței, zâmbete, ochi înlăcrimați, rânjete și tot ce poate face un om cu ajutorul mușchilor feței. Limitarea aceasta explică oarecum calitatea interpretării.

Breathe este genul de film lacrimogen, care face impresie asupra inimilor sensibile, însă ca produs de artă este slăbuț. Fără îndoială, o poveste ca aceea a vieții lui Robin și Diana este bogată și ar fi foarte multe de spus. Însă filmul are limitele lui, nu poate cuprinde totul și tocmai de aici vine și superficialitatea lui Breathe – au vrut să includă cât mai multe. Andy Serkis nu are (încă) mâna formată pentru regie. De altfel, actori care să-și încerce mâna în spatele camerei de filmat, ca regizori, s-au mai văzut, însă nu mulți au reușit performanțe ca acelea ale lui Clint Eastwood.

Filmul merită vizionat pentru poveste în sine. Te poate ajuta să prețuiești mai mult darul unei vieți sănătoase, faptul de a-ți putea folosi toate membrele, de a te putea mișca, de a alerga, de a nu depinde de alții și de a nu avea simțământul că ești o povară pentru cei din jur. Dacă sunteți în căutarea unui film care să vă motiveze un pic, cred că Breathe poate să vă încarce bateriile cam până la 50%.

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii