În căutarea timpului pierdut este un roman ridicol de lung. De fapt, sunt șapte romane, dar, împreună, acestea formează o unitate, un roman-fluviu ce face de râs cu ușurință, sub aspect cantitativ, cărți precum Război și pace sau Stăpânul Inelelor (întreaga trilogie). Opera lui Proust e atât de lungă, încât celebra trupă de umor englezesc Monty Python a organizat un concurs în cadrul căruia concurenții erau provocați să prezinte, în cincisprezece secunde, întregul conținut al seriei. Numai niște englezi se puteau gândi la așa ceva…

Ce ne poate spune autorul unui asemenea monolit literar? Despre viață în general, nu doar despre cărți și despre cum să prezinți insomnia unui personaj literar (de obicei, menționată pasager) într-o expunere de șaptesprezece pagini? Deși, dacă stau și mă gândesc, și asta este o faptă demnă de luat în calcul. Scriitorul și filosoful francez Alain de Botton pare să creadă că a dat de capăt acestei întrebări și și-a scrijelit impresiile în cartea Cum îți poate schimba Proust viața, publicată și în limba română de Editura Vellant, în anul 2014.

Cei care au neglijat aspectele biografice ale lui Marcel Proust ar trebui să știe că acesta a fost un personaj de-a dreptul straniu, cu apucături neobișnuite și o diversitate de afecțiuni medicale care l-au ținut pentru o bună parte a vieții sechestrat în camera sa, supus constrângerilor fizice și sociale. Faptul acesta nu l-a împiedicat totuși să fie și o personalitate mondenă.

Proust cunoștea multă lume, destulă încât să transfere unele trăsături (și defecte) ale cunoștințelor sale în bagajul personajelor operei sale, cu o mai mare sau mai mică reticență față de această operațiune. Interacțiunile sale cu membrii înaltei societăți, dar și cu persoanele care intrau în componența echipei sale de servitori, i-au oferit o viziune distinctă asupra vieții în general.

Autorul, și mă refer de data aceasta la de Botton, schițează profilul a nouă categorii umane, în care Proust și-a pus amprenta și pe care le consideră utile nouă, astăzi, la aproape o sută de ani de la moartea autorului francez (de data aceasta, Proust). Pentru cei speriați de propunerea lui de Botton ar fi necesară o precizare, anume că nu este nevoie să citească toate cele șapte romane înainte de a citi Cum îți poate schimba Proust viața. Asta nu exclude însă posibilitatea ca, după citirea cărții, gândul de a se apuca de În căutarea timpului pierdut să le dea târcoale adesea.

N-am să înșir de-a fir a păr tot ce se găsește în cartea lui de Botton, deoarece oricine pune mâna pe această carte, într-o librărie sau într-o bibliotecă, îi poate citi cuprinsul cu ușurință. Am să spun însă ce mi-a plăcut și, mai mult, dacă ceva din ce a scris autorul m-a pus pe gânduri.

Proust a reușit în viața sa destul de scurtă să ofere un exemplu de trăire diferită de cel al timpului său. Exemplul acesta a fost imprimat și în opera sa. A lăsat mici firimituri ce trebuie culese de cititorii curioși. Opera sa vorbește nu despre artificialul unei vieți din patrulaterul unei cărți, ci despre dilemele, bucuriile și indispozițiile ce se regăsesc în mod universal în fiecare om.

Proust are o lupă. Noi privim viața prin telescop, dar el ne îndeamnă să renunțăm la gândul ăsta prostesc. Viața cuprinsă în clișee, în gândurile altora sau în tușe prea grosolane devine anostă și de nedorit. Dar dacă există o alternativă? Nu doar Taj Mahal-ul este o minune a lumii, ci și fructiera de pe masa din sufragerie ne poate arăta un crâmpei de minune. Importantă e măsura în care suntem dispuși să ieșim din tiparele… obosite.

Oamenii sunt complecși, greu de înțeles și, de multe ori, prezența lor e de nedorit. Cu toate acestea, pe de altă parte, sunt fascinanți, de căutat și de iubit. Exagerăm pentru plăcerea altora și sacrificăm pentru a ne demonstra nouă înșine, dar și altora, dorința de a nu fi singuri pe lume. Nu în ultimul rând, ar fi bine să nu avem o imagine sacrosantă despre cărți. Ele sunt simple porți care ne pot conduce într-o viață mai plin de sens.

Gata! O recenzie la fel de lungă cât cele șapte volume ale unui roman-fluviu... Nu dați vina pe mesager, ci pe acela care l-a inspirat. Dacă sunteți inspirați să citiți la rândul vostru cartea (cea a lui de Botton), veți afla mai multe. Chiar și faptul că o recenzie nu este un capăt de țară. Dar tot e ceva. Cel puțin, așa grăit-a Proust!