Alături de Dumnezeu în căutarea omului, Omul e nu singur este una dintre cele mai importante opere ale renumitului rabin Abraham Joshua Heschel, o foarte serioasă explorare a relației dintre om și Dumnezeu, a modului în care omul Îl poate percepe pe Dumnezeu. Citiți în continuare un scurt fragment din carte!

Contemporani și supraviețuitori ai celor mai grozave orori ale istoriei, noi nu putem medita la îndurarea lui Dumnezeu fără să ne întrebăm: Dar unde-i Dumnezeu?

Blazonul demonilor este gravat pe porțile lumii noastre. Pe chipul omului, semnul lui Cain a ajuns să eclipseze asemănarea Domnului. N-a fost niciodată atâta nenorocire, atâta chin, atâta groază. Adesea, soarelui i-e rușine să strălucească. Nicicând n-a fost pământul atât de îmbibat de sânge. Din aproapele nostru a ieșit la iveală un spirit rău, monstruos și straniu. Istoria ne apare ca o scenă pentru dansul puterii și al răului, pe care mintea omului e prea slabă să le deosebească, și unde Dumnezeu sau regizează piesa sau asistă nepăsător la ea.

Marea aberație a acestei concepții constă în faptul că transferă răspunderea pentru nenorocirea omului de la om la Dumnezeu și pune nedreptatea care ne aparține în seama Celui Nevăzut. În loc să ne recunoaștem vinovăția, încercăm, ca Adam, să dăm vina pe altcineva. Generații de-a rândul am sluțit lumea și acum ne mirăm că nu ne merge bine. L-am socotit pe Dumnezeu un fel de paznic tocmit ca să ne împiedice să ridicăm unii asupra altora armele încărcate și, acum că am dat greș, facem din El marele țap ispășitor.

Trăim vremuri când nimeni aproape nu se miră de dispariția inhibițiilor morale. Conștiința se descompune, umplând aerul cu o duhoare acră. Binele și răul, altădată deosebite ca ziua și noaptea, s-au amestecat formând o ceață indistinctă. Dar ceața asta este opera omului. Dumnezeu nu tace, Dumnezeu a fost redus la tăcere.

În loc să învețe să asculte de poruncile lui nemijlocite cu conștiința deschisă spre voința Lui, oamenii sunt alimentați cu dulcegării mitologice, cu făgăduieli de izbăvire și de nemurire ca un desert la veselul ospăț al pământului. Credința în care cred e la mâna a doua: e o credință în minunile trecutului, un atașament față de simboluri și ceremonii. Se știe despre Dumnezeu din auzite, din zvonurile răspândite de diferite dogme, și chiar și gânditorii nedogmatici preferă să împrăștie banalități solemne, fără să îndrăznească să-i strige lumii în față viziunea năucitoare a sublimului la țărmul căruia orice dubiu sau șovăială e aproape o nerușinare.

(Fragment din Abraham Joshua Heschel, Omul nu e singur. O filozofie a iudaismului, Hasefer, 2001, pp. 154, 155)

Imagine: Vincent van Gogh – Învierea lui Lazăr (după Rembrandt)