Frumusețea ascunsă-n detalii. Pather Panchali

La fel de departe ca Luna față de Pământ, Pather Panchali (Cântecul potecii) nu are prea multe în comun cu marile producții bollywoodiene – e lipsit de actori frumoși, costume tradiționale fabuloase și secvențe muzicale cu coregrafii spectaculoase. Și totuși e considerat nu doar una dintre cele mai frumoase realizări ale cinematografiei indiene, ci ale artei a șaptea în genere.

Pather Panchali se înscrie, după părerea multora, printre cele mai strălucitoare debuturi cinematografice ale vreunui regizor. Când Satyajit Ray (1921-1992), numit de Jean Reno „părintele cinemaului indian”, a lansat în 1955 filmul la care lucrase vreme de 4 sau 5 ani nici nu își închipuia că, dintre cele 30 de filme pe care avea să le realizeze de-a lungul vieții, acesta avea să fie apreciat, chiar și după moartea sa, ca, probabil, cel mai bun film al său.

S-ar putea cita numeroase elogii aduse filmului, dar poate că una dintre aprecierile cele mai onorante a fost aceea din partea maestrului cinematografiei japoneze Akira Kurosawa, care spunea: „Nu voi uita niciodată entuziasmul ce m-a cuprins după vizionarea lui. Am avut mai multe ocazii de a revedea filmul ulterior și de fiecare dată m-am simțit și mai copleșit. Este acel gen de cinema care curge cu seninătatea și noblețea unui mare râu.”

Frumusețea filmului Pather Panchali stă nu în intriga acestuia – de fapt, nu se întâmplă mare lucru în film –, ci în detaliile mărunte, lirice, în modul în care camera lui Subatra Mitra mângâie chipurile personajelor, privirea lor, locurile, poteca, izvorul, ploaia, pădurea și cadrul idilic. Absența unei intrigi – deși, trebuie spus că se întâmplă diverse lucruri – solicită la maximum atenția spectatorului. Frumusețea amintită stă ascunsă în detalii, în metafore… La fel ca în cazul poeziei, filmul acesta nu se termină cu ultima secvență, cu ultimul cadru, ci doar în mintea privitorului care trebuie să-i atribuie un sens, să-i dezlege semnificațiile, să interacționeze la un nivel foarte personal, intim, cu ceea ce a văzut, lăsându-se copleșit de film.

Plasat în Bengal, cândva, în anii ’20 ai secolului trecut, filmul ne introduce în gospodăria unei familii sărace, din mediul rural. Deși regizorul ne descoperă treptat sufletul fiecărui personaj în parte și relațiile intrafamiliale, eroii principali, dacă se poate spune așa, sunt mai degrabă copiii: micul Apu (în vârstă de circa 6 ani) și Durga, sora lui mai mare, acum adolescentă.

Harihar Ray (interpretat de Kanu Bannerjee) este preot, brahman, dar și poet și dramaturg aspirant, un om care a decis să trăiască în localitatea natală, deși decizia nu este agreată de soția sa, care ar dori să se mute la oraș, unde soțul și-ar putea găsi mai ușor un loc de muncă. O bună parte din situația precară din punct de vedere financiar a familiei se datorează felului de a fi al lui Harihar – visător, optimist în ciuda evidențelor și circumstanțelor, gata să accepte orice ca pe un dat ori ca predestinare din partea zeilor, sperând mereu că, într-o bună zi, lucrurile vor lua o turnură fericită și pentru el, iar atunci le va replica membrilor familiei: „Nu v-am spus eu?!” Fuga de responsabilități lasă însă tot greul asupra soției sale.

La polul opus lui Harihar se află Sarbojaya (Karuna Bannerjee), soţie și mamă, împovărată de grijile pentru siguranța financiară a familiei și pentru viitorul copiilor, de necesitatea reparării casei, de plata datoriilor și de îndatoririle zilnice – gătit, curățenie, spălat de rufe etc. Ruptă de lumea din jur, în parte și din cauza sărăciei, dar și a izolării într-un sat, cu soțul plecat la muncă în mare parte din timp, femeia devine o victimă a circumstanțelor. Sărăcia, ne arată filmul, poate sluți sufletul omenesc. În timp ce soțul său trece prin viață ca un etern visător, Sarbojaya mărturisește la un moment dat în urechile surde ale lui Harihar: „Și eu am avut o grămadă de visuri. Câte lucruri n-am vrut să fac…” Nu e de mirare că Sarbojaya ajunge să nu o mai sufere prin preajmă pe bătrâna Indira – o rudă săracă de-a soțului, doar piele și os –, alungând-o de-acasă. Sărăcit de aspirații nobile și cotropit de griji, sufletul omenesc devine dur, nemilos.

Totuși eroii principali ai filmului sunt, după cum spuneam, copiii, figura care se distinge mai pregnant fiind Durga, fiica cea mare, deși Pather Panchali face parte din așa-numita Trilogie a lui Apu (care include și filmele Aparajito – 1956 și Apur Sansar – 1959). Vedem la Apu ochii copilăriei, inocenți, plini de curiozitate, de imaginație, iar la Durga, ochii adolescenței, deschiși deja asupra lumii, conștienți de lipsuri, de faptul că unora nu le e dat să aibă parte de bunătățile pe care lumea le are de oferit. Dintre multele secvențe extraordinare ale filmului, una evidențiază foarte bine lucrul acesta… Durga asistă la pregătirile pentru nunta unei tinere de vârsta ei. În jurul acesteia roiesc o sumedenie de fete, iar mireasa e împodobită pentru ceremonie. Camera de filmat insistă însă pe chipul Durgăi, pe privirea acesteia, în care se citește o umbră de admirație, poate și un strop de invidie, dar mai degrabă conștientizarea faptului că, probabil, viața nu îi va oferi și ei o experiență asemănătoare. Felul în care regizorul a reușit să transmită toate acestea fără să se rostească vreun cuvânt explică de ce Pather Panchali este considerat o capodoperă cinematografică și justifică laude precum cea din partea scriitorului Arthur C. Clarke: „În mod sigur Pather Panchali este unul dintre cele mai frumoase și sfâșietoare filme făcute vreodată; conține scene pe care nu voi avea nevoie să le revăd vreodată, deoarece mi-au fost inscripționate în memorie.”

Mai multe teme își găsesc locul în „paginile” filmului – copilăria ca etapă esențială a dezvoltării ființei umane; relațiile de familie (între soți, între părinți și copii); sărăcia ca factor determinat nu doar al calității relațiilor interumane, ci și al bunăstării interioare a omului; relațiile de vecinătate; singurătatea; legătura firească dintre om și natură; confruntarea dintre perspective diferite asupra vieții; visurile mărunte ale oamenilor mărunți (Sarbojaya își exprimă la un moment dat dorința ca familia ei să aibă hrană suficientă ca să mănânce de două ori pe zi și haine noi de două ori pe an, iar spectatorul simte cât de injustă e viața uneori, punându-i pe oameni în situația de a aspira la astfel de lucruri); viața ca înlănțuire a unor segmente de vârstă, curgând lin și firesc spre un final trist. Deși plasată în contextul indian, cu specificul său, povestea filmului are un caracter universal, este suficient de largă încât să se poată oglindi în ea o lume întreagă.

Pather Panchali a fost realizat pe baza unei cărți îndrăgite de indieni, scrisă de Bibhutibhushan Bandyopadhyay. Ray avea să declare la un moment dat: „Deși filmul Pather Panchali a lăsat pe dinafară o bună parte din carte, ceea ce s-a păstrat s-a conformat într-atât lucrurilor agreate de oameni din carte, încât omisiunile au fost iertate în mare măsură.”

Închei tot cu un gând al lui Kurosawa: „Să nu fi văzut cinematografia lui Ray e ca și cum ai trăi pe lume fără să vezi soarele sau luna.” Dar chiar și dacă nu veți viziona prea multe dintre filmele lui Satyajit Ray, măcar pe acesta să-l vedeți. Poate fi o experiență transformatoare. Veți zări în Pather Panchali un petic de viață, dar din peticul acela va izvorî o incredibilă frumusețe sufletească.