„Nu cunosc vreo particulă de viață care să nu poarte poezie în interiorul ei.” Aceasta este mărturia autorului francez Gustave Flaubert, un om al analizei fine, al gândului rotit pe toate părțile și al peisajelor idilice. Oricine vrea să citească o carte prin care să intre cu adevărat în atmosfera epocii prezentate, trebuie să lectureze neapărat operele sale. Reprezentant de seamă al realismului literar, Flaubert (1821-1880) s-a remarcat în epocă prin migala cu care își construia operele. Principiul său se baza pe ideea unui mot juste (cuvânt potrivit), evitând orice fel de artificii vagi. Din această cauză a fost cu mult mai puțin prolific decât alți autori ai vremii − Honoré de Balzac sau Émile Zola. Capodopera creației sale o reprezintă Madame Bovary (1856), carte din cauza căreia i s-a intentat un proces în urma acuzelor de imoralitate. Pe lângă romane, Flaubert este cunoscut și pentru povestirile pe care le-a scris, acestea fiind o bună ocazie de a citi proză scurtă în cazul în care nu ai încercat acest gen până acum. Volumul Trei povestiri arată într-un mod măiestrit felul în care poți expune în pagini puține tablouri rupte din viață și poți vorbi despre personaje bine croite. Prima povestire, Un suflet curat, se petrece în Franța anilor 1800 și urmărește viața unei slujnice total devotate familiei în slujba căreia se află. A doua povestire, Legenda Sfântului Iulian cel Ospitalier, este o hagiografie de inspirație medievală ce se îmbină de multe ori cu elemente de basm, estompând linia dintre real și imaginar. Ultima dintre ele, Irodiada, reia firul narațiunii biblice despre moartea lui Ioan Botezătorul din mâinile lui Irod Antipa, deschizând o fereastră în timp, către acele zile. Ceea ce găsim surprinzător în toate cele trei povestiri este extraordinara atenție la detaliu a lui Flaubert, vizibilă și în altă operă a sa, romanul Salammbo. În fiecare moment în care autorul descrie o scenă, reușește să îl transpună pe cititor la fața locului. Se creionează tablouri statice de mare finețe în care, mai târziu, personajele se vor mișca în voie. Camerele sunt inventariate cu grijă, meniurile expuse pentru pofta cititorului, și peisajele spectaculoase pentru a îmbia la o drumeție. Am putea să menționăm, totuși, că lipsește o anumită profunzime a analizei personajelor. Nu ni se permite să intrăm atât de mult în mintea lor și să le înțelegem mecanismele de gândire, astfel încât să tragem anumite concluzii prin observarea și analiza acțiunilor lor. Cu toate acestea, există momente în care nu putem rămâne indiferenți față de experiențele traumatizante prin care trec aceste personaje. Nu ni se interzice complet conectarea cu acestea. Dintre protagoniști, Felicite, slujnica, este personajul cel mai bine conturat, călătorind alături de ea de-a lungul întregii sale vieți de slujire și urmărind încetul cu încetul cum dispar personajele care i-au marcat existența. Este cel mai ușor să stabilești o conexiune cu ea și să fii implicat emoțional privindu-i existența. Iulian reușește încă de la început să fie un personaj demn de disprețuit și până la momentul apoteozei sale ca sfânt, ne apare ca un om incapabil să-și pună frâu. Din cauza caracterului de operă cu iz medieval, se creează o anumită distanță față de acest personaj. În ultimul rând, Flaubert reușește să creeze o anumită simpatie față de Irod Antipa prin dezvoltarea liniară a caracterului său. Ajungi să înțelegi pe deplin episodul biblic și să ai o părere de rău față de acțiunile sale. Chiar și Irodiada capătă mai mult timp pentru a fi înțeleasă, deși interesele ei țin de domeniul intrigilor de palat. Toate cele trei povestiri sunt legate într-un fel sau altul de un anumit element religios. În prima povestire, Un suflet curat, apar multe secvențe de devoțiune creștină din partea protagoniștilor, iar metamorfoza papagalului în simbol al Duhului Sfânt oferă un candid tablou al unei credințe naive, dar sincere. Pe lângă acestea, este evocată și problema suferinței, deși fugitiv, prin tragediile ce se petrec în sânul familiei. Legenda Sfântului Iulian cel Ospitalier prezintă în întregime povestea convertirii unui om, deși plină de elemente fabuloase. Ultima povestire, prin însăși originea scripturistică, prezintă tabloul morții lui Ioan, evocând înainte menirea sa de profet și întrebările discipolilor legate de rolul pe care acesta îl joacă în planul lui Dumnezeu. Ca o concluzie, acest scurt volum de 200 de pagini este o lectură plăcută, facilă, care te îndeamnă la meditație. Reușește să te ducă exact acolo unde autorul își dorește, și-ți prezintă personaje fascinante. Este captivant și deloc plictisitor, arătând că nu cantitatea produce aprecierea, ci calitatea este cea care câștigă adepți pe termen lung.