Filosofia ca „modus vivendi” (2)

Conform tradiției filosofice din Antichitatea greacă, exercițiile spirituale corespundeau unei transformări a viziunii asupra lumii și unei metamorfoze a personalității. În conștiința occidentală, practica exercițiilor spirituale se înrădăcinează prin intermediul figurii lui Socrate, deoarece el va rămâne simbolul viu ce deșteaptă conștiința morală și îndeamnă la progres lăuntric. Astfel, dialogul socratic apare ca o practică spirituală exersată în comun, care invită la un „exercițiu spiritual lăuntric”, la un „examen de conștiință”, la o „atitudine atentă față de sine”, în fine, la faimosul „Cunoaște-te pe tine însuți”. Această formulă îndeamnă la o raportare a eului către sine, ceea ce constituie fundamentul oricărui exercițiu spiritual.

Hotarul dintre dialogul socratic și cel platonician este cu neputință de stabilit. În viziunea lui Platon, alegerea modului de viață filosofic este un lucru fundamental. În condițiile neadoptării acestui mod filosofic de a trăi, viața nu merită chinul de a fi trăită și de aceea trebuie de îndată să ne decidem să urmăm această «cale minunată». Modul de viață filosofic presupune un efort considerabil și constant. „Platon afirmă că e necesar să fie instruită partea superioară a sufletului, care nu este alta decât intelectul, în așa fel încât să fie pusă în armonie cu universul și să se identifice cu divinitatea.” Printre recomandările lui Platon regăsim îndemnuri la meditație, prin care înălțăm partea rațională a sufletului și potolim dorințele pasionale și mânia, și la somn cu măsură, atât cât „este folositor pentru sănătate” (P. Hadot, Ce este filosofia antică, p. 94).

Un alt exercițiu constă în a ști să-ți păstrezi calmul în nenorocire, fără revolte interioare, deoarece „nici unui lucru omenesc nu merită să-i atribui prea multă importanță”. Dar cea mai importantă practică spirituală este pregătirea pentru moarte. Platon declară că „un om ce și-a petrecut viața conform principiilor filosofiei are negreșit curajul de a muri, întrucât filosofia nu este decât pregătire pentru moarte. Și este o pregătire pentru moarte deoarece moartea înseamnă separarea sufletului și a trupului, iar filosoful se străduie să-și despartă sufletul de trup”. Din pricina sumedeniilor de necazuri, pasiuni și nevoi pe care trupul le generează și le impune, devine necesar ca filosoful „să se purifice, adică să încerce să-și concentreze și să-și adune cugetul, să-l elibereze de împrăștierea și neatenția impuse de trup”. Exemplul îl întâlnim în persoana lui Socrate, care practica îndelungi meditații, fiind capabil de o concentrare mentală ieșită din comun, în timpul cărora rămânea nemișcat o zi întreagă fără să mănânce. Acest exercițiu este cu siguranță o asceză a trupului și a minții, o renunțare la pasiuni pentru a accede la puritatea minții (p. 94-95).

În cazul stoicilor, filosofia nu constă în însușirea unor teorii abstracte, și cu atât mai puțin în exegeza unor texte, ci filosofia constă într-o artă de a trăi, într-o atitudine concretă, într-un stil de viață determinat, care angajează existența întreagă. Actul filosofic nu se situează doar în ordinea cunoașterii, ci în ordinea «sinelui» și a ființei: este un progres care ne califică pe deplin, care ne face să fim mai buni. Este o convertire care afectează viața în întregime, care transformă viața celui ce o împlinește, care ne face „să trecem de la o viață lipsită de autenticitate, obturată de necunoaștere, măcinată de griji, spre o viață autentică, spre o trăire în care omul are parte de o conștiință de sine, se bucură de o viziune asupra lumii, de pace și de libertate interioare”. Între școlile filosofice există un acord, anume că principala cauză a tuturor suferințelor și mizeriilor omenești ține de patimi dezlănțuite, dorințe dezordonate și frici exagerate. Dominația grijilor ne împiedică să ne trăim viața. „Filosofia se vădește astfel ca o terapeutică a patimilor”, ce vizează „modificarea profundă a manierei de a vedea și de a fi a individului” (Exerciții spirituale şi filosofie antică, p. 14-17).

Astăzi, filosofia tinde să fie catalogată de unii drept un lux, un moft inutil, un fason pretențios, rezervată doar anumitor privilegiați ai vieții, care, datorită situației lor pecuniare sau unor fericite împrejurări, au răgazul, timpul liber și mijloacele necesare pentru a se ocupa cu așa ceva, dar care nu are nicio legătură cu realitățile zdrobitoare ale vieții, cu grijile, suferințele, angoasele și perspectiva iminentă a morții ce îl așteaptă pe fiecare om trăitor în lume. Iar alții consideră filosofia un limbaj obscur, un discurs plin de abstracțiuni stranii și aride, prolixe și alambicate, un fel de grai „păsăresc”, apocaliptic și obscur, pe care doar un grup restrâns de inițiați ai mistagogiei filosofice îl mai pot înțelege.

În Antichitate însă, filosofia nu ridica discursul la rangul de scop în sine, ci esențială era viața. Socrate a fost filosof mai mult prin viața și prin moartea sa, decât prin discursurile sale. Iar filosofia antică a rămas mereu socratică, în măsura în care, tot mereu, s-a prezentat pe sine „ca mod de viață, mai degrabă decât discurs teoretic”. Filosoful nu este, așadar, un scriitor sau un profesor, ci un om care a făcut o alegere de viață, care a adoptat un anumit stil de viață. Înțeleasă astfel, filosofia nu mai poate fi un lux, din moment ce este legată într-un mod fundamental de viața însăși; de aceea, filosofia ar trebui să devină o nevoie elementară a omului.

Nu pot încheia aceste rânduri fără să citez câteva pasaje dedicate filosofiei, din volumul Un om sfârșit, semnat de Giovanni Papini: „Filosofie! Dorință și speranță a unei certitudini odihnitoare, poartă sfântă spre adevăruri dificile, licoare de entuziasm ascetic în tebaidele pustiite ale sistemelor, dulceață superbă a unei vieți ratate, surogat dionisiac al empiriei normale, al bucuriilor fiziologice, al distracțiilor cu plată. Filosofie! Dor al copilăriei, dragoste a adolescenței, pasiune a tinereții. Credință fără sfinte scripturi, cult fără ceremonii, adorație fără rugăciuni, și totuși mai scumpă, mai apropiată inimii mele decât toate religiile. [...] Filosofie! Lumi fermecate de fantasme mai vii decât viii, de umbre mai ademenitoare decât trupurile, de cuvinte mai cărnoase decât lucrurile, de formule mai înflăcărate decât o melodie. Te-am cunoscut, te-am iubit, te-am siluit. Ai fost banchetul fără sfârșit al vieții mele de abstinent, febra prea marii mele sănătăți, imnul de neuitat al uscăciunii mele sufletești” (Editura Polirom, p. 145).

 

 

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii