Filosofia academică nu mai păstrează din înţelepciunea filosofică originară decât o minimală aromă de „naftalină”, asemenea unui muzeu întunecos şi sufocant în care ideile şi curentele mari ale filosofiei sunt aşezate pe coridoare înguste, aidoma unor exponate învechite, îmbâcsite şi depăşite, cărora, deşi admirate încă de câte un vizitator blazat, prea puţini le mai simt adevărata chemare, alegând să îşi trăiască viaţa în conformitate cu ele.
Una din problematicile care m-au preocupat în mod special în ultimul timp constă în încercarea de a redescoperi dimensiunile practice și spirituale proprii filosofiei aurorale din perioada antichității grecești. Sensurile primordiale ale filosofiei antice corespundeau unei adevărate convertiri spirituale a omului; întâlnirea cu filosofia impunea, celui care o accepta, o schimbare totală a modului de viață anterior, o adevărată transformare a etosului moral și practicarea constantă a numeroase exerciții spirituale. Aşadar voi încerca să analizez principiile esenţiale ale modului de viață filosofic și să arăt miza fundamentală pe care o implica filosofia, în încercarea omului de a se regăsi pe sine și a-i da un sens vieții sale.
Gândirea filosofică modernă pare că a pierdut din vedere sensurile originare pe care filosofii greci ai antichităţii o rezervau filosofiei. Aceasta nu însemna edificarea unui sistem abstract, perpetuarea unor manevre speculative, acrobații conceptuale sau dexterități terminologice. La sursele ei grecești, filosofia însemna căutarea unui mod optim de a trăi. Modul de viață filosofic oferea calea cea mai bună de urmat pentru a ieși din starea de apatie spirituală și a păşi pe calea purificării şi sănătăţii interioare.
În această perspectivă, filosofia deținea un neașteptat potențial terapeutic; practicarea înțelepciunii aducea cu sine o stare perfectă de liniște a sufletului, de echilibru și de calm interior. Tot ea punea la îndemână mijloacele profilactice împotriva grijilor, angoaselor și a mizeriei umane, provocate de viața în mijlocul furtunilor sociale, de căutarea falselor plăceri, de interesul egoist și de înlocuirea adevărului eliberator cu veninul minciunii. Toate filosofiile elenistice admiteau, într-un fel sau altul, că oamenii se află cufundați în mizerie, angoasă și rău, din pricina decăderii catastrofale în prăpastia ignoranței în care se regăsesc. Așadar răul nu provine din lucruri, ci din judecățile de valoare pe care oamenii le rostesc asupra lucrurilor. Pentru a-și schimba judecățile de valoare, omul trebuie să facă o alegere radicală, și anume să-și transforme întreaga sa manieră de a gândi și de a fi. Iar această alegere este filosofia, datorită căreia el va atinge starea de armonie interioară și pacea sufletului.
Încă din epoca elenistică și romană, unul din aspectele fundamentale ale filosofiei era acela că era privită nu doar ca o conduită morală anume, ci chiar ca o manieră de a exista în lume, care trebuia pusă în practică zilnic pentru a-ți transforma spiritul și viața. Însuși cuvântul philo-sophia însemna „iubire de înțelepciune”, iar pentru cei din vechime reprezenta neîncetatul exercițiu al gândirii, voinței și al întregii ființe, de a dobândi starea de înțelepciune care nu era accesibilă oricărui om. Astfel, filosofia era principala metodă de progres spiritual prin care omul putea realiza schimbarea radicală a modului de a fi. Prin năzuinţele ei şi exerciţiul neîncetat de dobândire a înţelepciunii, filosofia era un mod de viaţă autentic, iar prin scopul ei, înţelepciunea însăşi.
Înțelepciunea, devenind un mod de viață, avea menirea să aducă liniștea și libertatea interioară, iar filosofia își revendica rolul unei terapeutici destinate vindecării oricărei neliniști sau tulburări ce stăpânea sufletele oamenilor. Filosofia era cunoscută și ca o metodă de dobândire a independenței interioare, în urma căreia eul nu mai depinde decât de sine însuși. În epicureism și în stoicism, stării de independență i se mai adaugă și „conștiința cosmicității”, a apartenenței eului la infinitul naturii universale, lucru pe care îl putem observa într-un pasaj din Gândurile lui Marcus Aurelius: „El (sufletul omenesc) transformă lumea întreagă împreună cu spațiul deșert ce o împresoară și cercetează forma ei; el se extinde în timpul infinit, cuprinde și contemplă reînvierea periodică a tuturor lucrurilor” [Către sine însuși, XI, 1].
Filosoful antic are conștiința permanentă a existenței sale în cadrul universului și se află într-un efort de continuă armonizare cu acesta. În încercarea de a înțelege filosofia ca mod de viață, Pierre Hadot amintește distincția propusă de stoici între discursul despre filosofie si filosofia însăși. Conform stoicilor, discursul filosofic era compus din trei părți: fizica, etica și logica. Astfel, în cadrul predării filosofiei, exigențele discursului obligă la unele distincții, anume o teorie a fizicii, o teorie a eticii și o teorie a logicii. Așadar, modul de viață filosofic, adică filosofia însăși, se constituie într-un act unic de trăire a logicii, fizicii și eticii.
Discursul despre filosofie nu reprezintă filosofia însăși. Discursul care nu se orientează spre practică, nu e decât o simplă ornamentică exuberantă. Asemenea și înțelepciunea lipsită de farmec și darul persuasiunii nu e decât un set de comandamente pietrificate și dogmatism searbăd. Zadarnic este discursul filosofului de nu conduce la vindecarea bolilor spiritului.
[Pentru o viziune plenară asupra temei, a se vedea cele două lucrări ale lui Pierre Hadot, Ce este filosofia antică, Polirom, 1997 şi Exerciţii spirituale şi filosofie antică, Editura Sf. Nectarie, 2015].
