Chariots of Fire (Carele de foc) este un film despre sportivitate, despre competiția care pune la loc de cinste respectul pentru adversar, despre formarea caracterului, despre renunțare, despre aptitudini și valorificarea lor, despre înțelepciune, despre relații interumane bazate pe respect reciproc, despre viață ca o școală în sine. Oricine poate avea o viață excepțională câtă vreme decide să facă ceva în sensul acesta — acesta e unul dintre mesajele poveștii.
N-am nicio îndoială că muzica de generic, compusă de grecul Vangelis Papathanassiou, le este familiară chiar și celor care nu au văzut filmul, iar melodia suprapusă cu imaginea atleților zâmbitori care aleargă desculți pe plajă trezește în privitori nostalgia după ceva frumos, după un fel de a fi și de a trăi împreună.
Filmul, prezentat la Festivalul de Film de la Cannes în 1981, este povestea plasată în perioada interbelică a doi atleți, doi alergători, Eric Liddell (interpretat de Ian Charleson) — scoțian, fiul unor misionari creștini care lucrează în China, și Harold Abrahams (interpretat de Ben Cross) — evreu inteligent și ambițios, care dorește să fie acceptat de societatea selectă a Universității Cambridge.
Cei doi ajung să participe la Jocurile Olimpice de la Paris, din 1924. Cel dintâi aleargă pentru că simte că are un dar aparte de la Dumnezeu și că, alergând și câștigând curse, Îl onorează pe Dumnezeu și are ocazia să vorbească despre El. Cel de-al doilea aleargă pentru că, simțind împunsătura antisemitismului în jurul lui, simte nevoia de a dovedi nu doar că este la fel ca ceilalți, ci chiar mai bun. Amândoi sunt bărbați puternici, fiecare în felul lui și din motive, evident, diferite.
Chariots of Fire, fără a fi un film religios, explorează — prin intermediul personajului Liddell — problematica trăirii creștine într-o societate care nu este întotdeauna pregătită să înțeleagă și să accepte că religia și credința pot fi mai importante decât realizările și succesele efemere.
Una dintre secvențele mele preferate este aceea în care Liddell este înconjurat de personaje de vază, cărora cu greu le-ai putea spune „nu”, acestea încercând să-l determine să renunțe la ideea „absurdă” de a nu mai participa la una dintre cursele de la Jocurile Olimpice doar pentru că aceasta este programată în ziua de odihnă. Plutește în aer tensiunea. Îți dai seama că nu te-ai simți deloc confortabil dacă ai fi în pielea personajului, cu un argument atât de „subțire”. Și totuși Liddell o face. Stă acolo și le spune marilor politicieni că nu le va da satisfacție pentru că are convingeri religioase mai puternice decât teama că le va părea ridicol altora. Înainte de a câștiga o cursă olimpică, trebuie să câștige cursa cu sine însuși. „Dumnezeu a făcut țările, Dumnezeu a făcut regii și legile după care guvernează aceștia. Iar legile acestea spun că Sabatul Îi aparține. Eu unul intenționez să îl respect”, spune Liddell.
Tensiunea provine însă nu doar din faptul că Liddell este presat să facă abstracție pentru o zi de la convingerile lui religioase, ci și din faptul că, pe de altă parte, sora lui, Jennie (interpretată de Cheryl Campbell) se teme că preocuparea lui pentru sport și pentru Jocurile Olimpice îi va distrage atenția de la misiunea pe care o are în lume ca creștin.
Veți remarca cu siguranță că, înainte de o cursă decisivă, un adversar îi oferă lui Liddell un bilet pe care este scrisă o bucățică din 1 Samuel 2:30 — „voi cinsti pe cine Mă cinstește”, semn al aprecierii de care sportivul s-a bucurat în ochii competitorilor lui din pricina deciziei de a-și respecta propriile principii.
La rândul lui, Abrahams se confruntă cu propria lipsă de stimă de sine și cu modul în care îl percepe (sau crede că îl percepe) societatea. Fire mai aspră decât Liddell, Abrahams declară sec: „Dacă nu pot să câștig, nu alerg!” Și el are de câștigat o luptă cu el însuși, o luptă cu teama de a fi pe locul 2.
Cursa de pe pista de alergare devine, în film, un simbol al vieții. Viața este, înainte de orice, o competiție cu tine însuți. Una dintre regulile alergătorului, despre care vorbește Abrahams la un moment dat, este aceea ca, în timpul cursei, să nu privești la ceilalți alergători, ci să-ți vezi de propria pistă. Alergătorul este în primul rând în competiție cu el însuși, dar și cu adversitățile pe care viața, societatea și circumstanțele i le scot în cale.
Faptul că povestea începe și se termină cu ultimii supraviețuitori din „vechea gardă”, la o biserică, cu ocazia serviciilor funerare pentru Harold Abrahams, în 1978, plasează întâmplările într-o „epocă demult apusă”, într-un timp când bărbații iubeau sportul, se înfruntau cu fairplay și aveau tăria de a-și strânge mâna unii altora, chiar și atunci când erau „inamici” pe pista de alergare. Lucruri care, pare-se, s-au cam pierdut...
Chariots of Fire este genul de film pe care îl vedem din ce în ce mai rar, cu o abordare care, mai nou, este persiflată mai degrabă — lucru ciudat, dacă stăm să ne gândim că, pe de altă parte, pe piața de carte apar din ce în ce mai multe volume motivaționale, care țintesc să inspire publicul să gândească pozitiv și să viseze curajos.
Filmul a fost regizat de Hugh Hudson, scenariul fiind scris de Colin Welland. Deși personajele lui Cross și Charleson țin capul de afiș, cu siguranță veți remarca și interpretările celorlalți actori, în special pe Ian Holm (în rolul lui Sam Mussabini, antrenorul lui Abrahams) și pe Nigel Havers (în rolul aristocratului Andrew Linday, un lord englez pasionat de sport și plin de abnegație, gata să renunțe la locul lui în cursă doar pentru a-i face loc lui Liddell).
