Estul naivităților noastre. Oare ne putem apăra prin cuvinte?

Gabriel Liiceanu a fost în ultimul sfert de veac o prezență constantă, participativă, cu înrâurire în viața publică românească și, mai ales, în spațiul editorial, în lumea cărții, Editura Humanitas impunându-se în acești mai bine de 25 de ani ca model pentru „a face carte”. Prin activitatea și intervențiile sale publice, domnul Liiceanu a propus repere, a oferit „chei” de interpretare, a tras semnale de alarmă și a invitat la o gândire în perspectivă.

Iată de ce antologia Estul naivităților noastre. 27 de interviuri 1990-2011 — conținând, evident, interviuri cu Gabriel Liiceanu și acoperind mai bine de 20 de ani postdecembriști — se constituie într-o lectură recomandabilă, chiar și pentru publicul tânăr care poate înțelege mai bine de ce acum suntem aici și așa, descoperind circumstanțele drumului parcurs de părinții noștri și cu care s-a suprapus propria noastră copilărie.

Primul interviu al cărții, „Între chilie și agora”, a apărut în Revista 22, numărul 6, în 23 februarie 1990. Trecuseră doar 60 de zile de la împușcarea cuplului Ceaușescu. Întâmplarea, sau poate chiar intenția editorului, a făcut ca ultimul interviu inclus în antologie să fie tot unul publicat în Revista 22, în data de 18 aprilie 2011. Titlul acestuia: „Manuscrisele Cioran”. Dacă cel dintâi reflectă o sete imediată, profundă, postrevoluționară, de normalitate, de construire a unui spațiu public în care să se discute „de-adevăratelea” despre educația democratică și despre nevoile urgente ale „libertății”, ultimul interviu, pornind de la agitația creată în jurul achiziționării manuscriselor lui Emil Cioran, profilează o societate românească aflată încă într-un proces de recuperare, cu (poate) alte teme de dezbatere, dar pe fondul acelorași hibe.

„Nu se poate trăi pe termen lung într-o societate în care reformele sunt doar simulate” (p. 180), declara domnul Liiceanu într-un inverviu publicat în Evenimentul zilei din 8 decembrie 2003, surprinzând cu precizie neurochirurgicală „boala de cap” a României de după 1989: camuflarea imposturii, mentalitatea „merge și-așa”, ascunderea mizeriei sub preș. Și un alt gând, pe aceeași lungime de undă: „Nu poți întemeia o societate morală pe o imoralitate de fond” (p. 134).

Cum era de așteptat de la un volum cu 27 de interviuri realizate de-a lungul unei perioade semnificative (1990-2011), întrebările și răspunsurile acoperă teme diverse: identitatea intelectualului, necesitatea unei istorii corecte, importanța de a nu da uitării comunismul, trecându-l sub tăcerea complicității, calitatea producțiilor și a emisiunilor de televiziune, indignările morale, bolile clasei politice, lumea și importanța cărții, filosofia, cultura, arta scrisului, arhitectura etc.

Cele două secțiuni majore ale cărții poartă ca titlu două întrebări esențiale, la care răspunsul trebuie căutat atât la nivel macro, ca societate, cât și la firul ierbii individuale: „Se mai poate întoarce spatele istoriei?” și „Pot oare cuvintele să facă lumea mai bună?” Ignorarea acestor întrebări nu face decât să prelungească lâncezeala care pare să fi cuprins societatea și să permită Imposturii să își adjudece spațiul public, tribuna din agora, perpetuând nonvaloarea. Cuvintele au rostul lor în îmbunătățirea lumii, atunci când au acoperirea unui fond valoric.

Paginile cărții (400 trecute fix) conțin, dincolo de observațiile serioase, grave, profunde, și detalii mărunte ce reflectă și reconstruiesc (prin îmbinarea lor cu amintirile noastre, trezite prin lectura volumului) spațiul românesc, „estic”, cu toate naivitățile, metehnele, agoniile, obsesiile și zâzaniile sale din cel mai recent sfert de veac. Estul naivităților noastre este o altfel de istorie, una reconstituită din decupaje, o istorie filtrată prin mintea și perspectiva celui intervievat, la un moment sau altul, subiectivă firește, dar poate tocmai de aceea mai interesantă și mai ușor de digerat.

Ca să ne putem construi viitorul, avem nevoie să ne descoperim și să ne înțelegem trecutul. Doar învățând lecțiile pe care trecutul le conține în sâmburele său, vom putea depăși vârsta naivităților noastre, făcând pași spre maturizare și, de ce nu, împlinire.

Volumul Estul naivităților noastre ne poate oferi o mână de ajutor în sensul acesta.

Cu stimă,
Florin Bică,
martor al anilor

autentifică-te pentru a adăuga comentarii