Dostoievski: „Idiotul”

Ippolit, unul dintre personajele romanului Idiotul, vorbește despre un tablou ce Îl înfățișa pe Hristos coborât de pe cruce și despre simțămintele pe care i le-a trezit pictura, despre modul în care l-a ajutat să-și imagineze patimile și moartea lui Hristos.

Tabloul Îl reprezenta pe Hristos de-abia coborât de pe cruce. Cred că pictorii și-au cam luat năravul să-L zugrăvească de obicei pe Hristos și pe cruce, și coborât de pe cruce, încă mai având pe chip o nuanță de neobișnuită frumusețe; această frumusețe încearcă să i-o păstreze în momentele de cumplită suferință. Însă în tabloul lui Rogojin n-a mai rămas nici urmă din această frumusețe; e cadavrul unui om care a avut de suportat chinuri groaznice încă înaintea răstignirii, răni, torturi, care a fost bătut de străjeri, bătut de mulțime pe când își ducea crucea în spate și a căzut sub cruce, și, în sfârșit, care a îndurat cazna pe cruce timp de șase ore (cel puțin așa rezultă din calculele mele). Ce-i drept, este chipul unui om de-abia coborât de pe cruce, adică unul care mai păstrează în el multe urme ale vieții, multă căldură; nimic n-a apucat încă să înțepenească, așa că pe fața celui mort se mai vede suferința pe care parcă încă o mai resimte și acum (artistul a surprins-o foarte bine); în schimb, chipul nu e cruțat câtuși de puțin; aici nu mai e decât natura și într-adevăr așa trebuie să arate cadavrul unui om, oricine ar fi el, după asemenea chinuri. Știu că încă din primele secole biserica creștină a decis că Hristos nu a pătimit la modul figurat, ci la cel real și că trupul Lui, prin urmare, a fost supus la tortură pe cruce pe deplin și absolut după legea naturii. În tablou acest chip este teribil de desfigurat din cauza loviturilor, este tumefiat, cu vânătăi îngrozitor de umflate și însângerate, ochii Îi sunt deschiși, cu pupilele încrucișate; albul ochilor, mare, dezgolit, strălucește cu o reflexie moartă, sticloasă. Dar, ciudat, privind cadavrul acestui om chinuit, ți se iscă în suflet o întrebare specială și curioasă: dacă toți ucenicii Lui au văzut un cadavru exact ca acesta (și negreșit trebuia să fie exact ca acesta), dacă L-au văzut viitorii apostoli importanți, L-au văzut femeile care au mers în urma Lui și au stat lângă cruce, toți care credeau în El și Îl divinizau, atunci cum au putut să creadă, privindu-I cadavrul, că acest mucenic va învia? Doar fără voie începi să te gândești că, dacă moartea e atât de teribilă și legile naturii sunt atât de puternice, atunci cum să le învingi? Cum să le învingi când acum nu le-a biruit nici chiar Cel care învingea până și natura atunci când era în viață, căruia natura i se supunea, care a exclamat: «Talita cumi» și fata s-a sculat, «Lazăre, vino afară» și mortul a ieșit? Privind acest tablou, natura ți se pare a fi o fiară uriașă, neîndurătoare și mută sau, mai exact, deși e ciudat, îți apare ca o mașinărie imensă, de cea mai nouă construcție, care, fără nici un sens, a înșfăcat, a ciopârțit și a înghițit, mută și nesimțitoare, o ființă măreață și neprețuită – o ființă care, singură, făcea cât natura întreagă, cât toate legile ei, cât tot pământul, care, poate, n-a fost creat decât pentru apariția acestei ființe!

 

(Fragment din F.M. Dostoievski, Idiotul: roman în patru părți, Polirom, 2018, pp. 435, 436)

Imagine: Audrey Frank AnastasiIsus e coborât de pe cruce (detaliu)