Or fi dialogurile domnilor Pleșu și Liiceanu „de duminică”, dar cu siguranță nu sunt și „de mall”. Dimpotrivă, sunt pline de miez, antrenante, smulgând zâmbete frecvent sau trezind indignări legitime, surprinzând prin subtilitatea observației sau agățând mintea cititorului într-o întrebare.
Flecăreala a umplut spațiul dintre noi, cucerind chiar și spațiul public. Pe forumuri, userii anonimi se păruiesc de mama focului. Comunicarea online se rezumă la: 10x, npc, cpl, lol etc. Pe micile ecrane, „hăhăiala” și păruiala sunt vedetele unui serial fără sfârșit. În acest context, cei doi autori cunoscuți și apreciați — Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu — ne propun o igienizare a felului în care facem schimb de vorbe sau idei, invitându-ne la un dialog pe teme mai mult sau mai puțin grave — adică nu despre facturi, cursul BNR sau ultima poantă a vreunui politician, ci despre moarte, speranță, dragoste.
„Am vrut să propunem «statul de vorbă» ca act de igienă mentală”, spun în introducere autorii, „am vrut să fim destinși, fără a cădea, cum se întâmplă adesea în jurul nostru, în flecăreală, pălăvrăgeală, trăncăneală, sporovăială” (p. 7). Au vrut și au și reușit.
Dialogurile de duminică ale domnilor Pleșu și Liiceanu au fost, la început, emisiuni de televiziune. „50 de minute cu Pleșu și Liiceanu” — așa se intitula emisiunea. Ulterior, acestea au fost oferite publicului pe suport digital (un set de 10 CD-uri), iar din toamna lui 2015, au devenit carte. Și ce carte! Are 432 de pagini! Ceva de speriat (pentru cei cărora le plac broșurile, desigur)! Aduce însă cartea ceva nou? Da, aduce posibilitatea de a întârzia mai mult — cu ochiul, cu gândul — asupra ideilor, jocurilor de cuvinte, ilustrațiilor, replicilor etc., și astfel de a înțelege mai bine, de a aprofunda sensul celor scris-vorbite.
Fiecare capitol e un dialog și fiecare dialog își propune să ne introducă în câte una dintre cele numite de autori, chiar în subtitlul cărții, „categorii ale vieții”. Enumerarea acestora este de folos pentru a vă forma o idee despre conținutul cărții. Așadar, cartea începe cu un capitol despre speranță, și continuă, exact în ordinea aceasta cu: prostia, invidia și ura, frica, calomnia, cei neștiuți, trufia, miracolul întâlnirilor, iubirea, educația, rostul cititului, felul vorbirii, ticăloșii și lichelele, toleranța și intolerabilul, moartea, parabolele răului și ale judecății, parabolele pierderii și regăsirii, încheind cu râsul și umorul.
Pleșu și Liiceanu ne propun nu doar teme serioase, ci și un mod de a conversa, de a sta de vorbă — civilizat, respectând „adversarul”, inteligent, căutând frumusețea ideii, dar și a exprimării, piperând dialogul cu mici tachinări și umor. Dialogurile lor sunt, după cum o spune titlul cărții, „de duminică”, adică, în ciuda seriozității temelor abordate, acestea sunt tratate cu o oarecare lejeritate. Asta nu înseamnă însă că sunt nesărate suficient și, prin urmare, lipsite de gust. Cei doi interlocutori nu-și propun să epuizeze subiectele, nici să ajungă la concluzia concluziilor. Deschid doar portița, lăsându-i cititorului destule „teme pentru acasă”.
Dialogurile duminicale curg lin, prietenește. Se simte experiența (antrenamentul) bogată a convorbitorilor. Au mai purtat astfel de dialoguri. Au mai disecat astfel de subiecte. Încrucișarea spadelor este interesantă pe alocuri, date fiind preocuparea și atașarea lui Andrei Pleșu pentru credința creștină, dar și rezervele lui Gabriel Liiceanu față de acest domeniu neverificabil. Ambii sunt însă cunoscători ai textelor sacre ale creștinismului, discuțiile fiindu-le presărate cu numeroase aluzii, referiri sau citări din Biblie.
Cititorii vor remarca desigur numeroasele referiri ale interlocutorilor la maestrul lor întru gândire, Constantin Noica. Mai cu seamă capitolul „Miracolul întâlnirilor” este dedicat celebrului filosof. De altfel, întreaga carte este impregnată de amintirile personale ale autorilor.
Dialoguri de duminică ar trebui să existe în orice bibliotecă. Este genul de carte recitibilă, cu teme mereu valabile, de interes pentru aproape oricine.
Vorba ceea: „Pe omul citit îl recunoști după vorbă.”
