Demersul lui Nathan Brown, autor australian, de a pune cinstit, pe masă, un fapt pe care unii creștini nu l-ar recunoaște nici în ruptul capului – îndoiala – este mai mult decât binevenit. Credința nu este un demers științific, bazat pe date concrete, măsurabile și tocmai de aceea, spre deosebire de cifra 1, imuabilă, fără să crească ori să scadă, credința suportă variații și oscilații. Unii nu cred deloc, iar alții, deși cred, au parte de momente în care, ca să folosesc un cuvânt din Evanghelie, simt că credința lor este puțină.

Bulversat de experiența unui prieten apropiat, pastorul Ryan Bell, care și-a propus în urmă cu câțiva ani să experimenteze un an de ateism, adică un an în care să trăiască fără Dumnezeu (deși, cu privire la onestitatea unui astfel de demers, am mari semne de întrebare, deoarece cred că o persoană care crede cu adevărat în Dumnezeu nu își poate propune așa ceva, iar dacă își propune, faptul vine pe un fond existent de necredință), Nathan Brown a decis să își așeze la microscop propria credință. În treacăt fie spus, Ryan Bell a decis după anul său de ateism să îmbrățișeze perspectiva de viață care Îl exclude pe Dumnezeu, respectiv drumul ce decurge din aceasta.

Rezultatul demersului lui Brown s-a concretizat în cartea De ce mă lupt să am credință (Why I Try to Believe: An Experiment in Faith, Life and Stubborn Hope), tradusă și publicată de Editura Viață și Sănătate (2018). E o carte care stimulează gândirea cititorului prin ceea ce îi propune – o interogare a propriei credințe, căci scopul ei este fără doar și poate să ne determine să ne punem anumite întrebări, indiferent dacă suntem creștini bine fundamentați, cu convingeri puternice, sau persoane care simt că trebuie să fie ceva adevărat în toată povestea asta, dar care nu pot crede totul, până la capăt.

Este credința mea autentică? Pe ce se bazează ea? Cum am ajuns să cred în Dumnezeu? Cred constant, fără oprire sau poticniri? Și, dacă mă îndoiesc uneori, înseamnă că am o credință slabă ori chiar falsă? Sunt principalele întrebări pe care cartea lui Brown le trezește în mintea noastră. „Este ceea ce cred atât de «adevărat» încât să pot fi sigur pe mine că, dacă nu l-aș fi «moștenit», aș fi ajuns să îl caut, să îl găsesc și să îl adopt?” M-am oprit asupra acestei ultime întrebări formulate de autor și mi-am spus că fiecare dintre noi ar trebui să medităm și să căutăm răspunsul sincer, adevărat, mai ales dacă suntem în situația celui care își flutură credința ca pe un drapel moștenit de la părinți ori chiar din moși-strămoși.

Din păcate, textul lui Nathan Brown se dovedește mult prea dependent de cărțile altor autori și apologeți creștini, fiind impregnat de numeroase citate: „C.S. Lewis și-a descris...”, „Scriitorul Robert Wuthnow afirmă...”, „Boyett continuă...”, „Un alt scriitor contemporan face uz...”, „Jim Wallis... spune următoarele...”, „Rabinul Abraham Joshua Heschel afirmă...”, „Scriitorul australian Tim Winton a explicat...”, „G.K. Chesterton afirma următoarele...”, „Autorul creștin Philip Yancey descrie...”, „Iată ce afirma teologul N.T. Wright...”, „Bono, de la U2, a exprimat această idee...” , „Cercetătorul David Kinnaman comentează...” ș.a.m.d. Aglomerația de citate poate sugera și o digerare neterminată a subiectului, o filtrare incompletă prin prisma gândirii autorului, o pripă în formularea concluziilor.

Stilul lui Nathan Brown este oarecum greoi, alambicat, iar asta în detrimentul limpezirii unui subiect atât de provocator. Uneori, de la un paragraf la altul, pare că nu există puntea logică necesară, care să-i ușureze cititorului urmărirea structurii ideilor și argumentării. În schimb, structura cărții poate fi observată dintr-o privire asupra cuprinsului: credința bazată pe Biblie, credința în ce a spus Isus, credința ca luptă (sau efort), credința ca act al voinței, credința ca alegere etc. Aș spune că autorul ar fi putut insista mai mult asupra rotunjirii frazei și ideii. Totuși subiectul cărții lui rămâne important, mai ales astăzi, când credința este persiflată adeseori sau chiar învinuită de toate relele lumii, creștinii fiind considerați, de unii, oameni rupți de realitate, care pun la temelia vieții concepții și concepte învechite, antice, fără nicio legătură cu realitatea.

De ce mă lupt să am credință evidențiază nevoia de certitudine într-o chestiune esențială – dacă decidem să urmăm un drum care include credința în Dumnezeu, avem nevoie să știm sigur de ce credem. Întrebările pe care i le adresează alții celui ce crede sunt numeroase și suficient de tulburătoare pentru ca el să își mai permită și riscul unor slăbiciuni și incertitudini la nivel personal. Ultima propoziție a cărții va pune cititorii pe gânduri, mai ales că vine după un text de peste 130 de pagini. Conchid, după citirea cărții, că factorul credință, odată luat în considerare (de oricine) trebuie lămurit până la capăt, fără jumătăți de măsură.

Cartea De ce mă lupt să am credință a fost publicată de Editura Viață și Sănătate (2018), traducerea fiind semnată de Delia Mirela Buciuman.