De ce „doare” când citim unele cărți

Îmi amintesc de zilele când citeam, cu niște ani în urmă, Dumineca orbului, romanul lui Cezar Petrescu, cu o poveste desfășurată de-a lungul unei singure duminici plină de evenimente. Mi-i amintesc pe Sergiu și Gina întâlnindu-se în Gara de Nord și îmi revine în gând promisiunea pe care și-au făcut-o. Apoi, evenimentele s-au succedat spre un deznodământ deloc fericit. Am dorit atunci să fi putut pătrunde în paginile cărții ca să scutur zdravăn de umeri unele personaje, determinându-le să spună și să facă altceva decât le hărăzise autorul.

Cred că nu sunt singurul cititor ce a trecut printr-o astfel de experiență, chiar dacă, firește, alții au experimentat sentimentul în dreptul altor cărți. Unele romane pur și simplu te obosesc emoțional, împovărându-te sau, dimpotrivă, aducându-ți o mare bucurie odată cu ultima pagină. Totul e bine când se termină cu bine, nu-i așa?

Este fascinant, dacă stăm să ne gândim cât de ușor suntem prinși de cărți într-o horă a senzațiilor și sentimentelor. Totuși faptul în sine nu e deloc întâmplător sau ciudat. Când e vorba de scriitori buni, înzestrați cu acel ceva aparte, cu un har anume, cartea lor capătă o dimensiune în plus în mâinile cititorului. Te absoarbe și te transpune în alt spațiu. Simți că ești pe prispa Moromeților, că ai rămas blocat în Orient Express, undeva pe traseu, că traversezi nisipurile Arrakisului sau că intri în șifonier pentru a descoperi Narnia.

Citind, ai vrea să ajungi acolo, în locul acela după care ți s-a trezit o anumită nostalgie, și să te bucuri tu însuți de toate experiențele povestite, să te plimbi, să miroși, să guști, să înveți. Și totuși ceea ce a prins viață în mintea ta e doar peisaj, unul care a depins de abilitatea autorului de a crea și a descrie – un simbol-decor fără viață.

M-am întrebat adeseori de ce doare când citim unele cărți. E o întrebare cu totul și cu totul adevărată și necesară. Oare decorul ne face să rezonăm puternic? Puțin probabil… Și-atunci de unde vibrația aceea interioară? E posibil ca, atunci când o carte lasă o amprentă evidentă și apăsată asupra noastră, lucrul acesta să depindă mai ales de personaje.

Nu insist asupra felului în care scriitorii își făuresc personajele. Ne-ar îndepărta de subiectul textului de față. Vreau doar să evidențiez prezența vie a personajelor și felul în care acestea încălzesc foaia tipărită de sub ochii noștri. Ceea ce urmărește cititorul se numește „călătoria eroului”, fie ea drum inițiatic (pe care eroul îl va urma și care îl va transforma profund – vezi Prâslea, Ulise, Jean Valjean, Frodo sau Harry Potter) sau nu.

Personajele devin o interfață a noastră, a cititorilor, un alter ego. Prin ele, noi înșine trăim povestea pe propria piele. Suntem prinși de intriga cărții și ne imaginăm că suntem noi înșine, dacă nu direct în miezul evenimentelor relatate, măcar la dreapta personajului favorit, ajutându-l în situațiile periculoase ori dramatice.

De aceea, când pana autorului cade asupra personajului cu forța loviturii de secure a unui călău, resimțim în plin lovitura. Se spune că un autor bun știe când să-și înmormânteze personajele. O moarte eroică, una încărcată de sens, sau dimpotrivă, aduce o dimensiune nouă poveștii, dar ne face să simțim că am sărăcit sufletește. Protagonistul suferă fictiv, dar noi simțim durerea în realitate. Deși cele povestite s-au petrecut într-un univers imaginar, de care ne-am apropiat împinși de propriul entuziasm și de curiozitatea noastră, vântul care se ridică din carte se poate transforma într-o furtună în lumea reală sau, mai bine spus, în mintea cititorului.

Sergiu Miclăuș și Gina Alimănescu nu sunt persoane reale, dar le-am simțit durerea pentru o perioadă, ce-i drept, limitată.

Aici, cred eu, rezidă frumusețea unei cărți, în empatia față de personaje – le simți durerile sau iei parte la triumfurile lor, devenite realitate atâta vreme cât cartea este deschisă și mintea ta este preocupată de ce scrie acolo. Interesant este că, empatizând cu personajele din cărți învățăm să deschidem ochii mai limpezi asupra oamenilor reali din jurul nostru. Cărțile ne desfășoară sub priviri orizonturi noi, absente în viața noastră anterioară. Prin personajele din cărți ne cunoaștem mai bine pe noi înșine. Descoperim în noi profunzimi nebănuite, reacții la care nu ne-am fi așteptat, perspective de care nu ne credeam în stare. Ca într-o oglindă, ne vedem propria urâțenie sau frumusețe. În aceasta constă puterea terapeutică a unei cărți de calitate. În faptul că ne spune cine suntem și, eventual, cine am putea fi.