Cinism, Dadaism, Suprarealism – Diogene, Ubu Rege și începuturile Dada (I)

Într-una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale, Filosofia ca mod de viață, filosoful francez Pierre Hadot nota că „cinicii erau înfocați propagandiști, adresându-se tuturor claselor societății, servind drept exemplu de denunțare a conviețuirii sociale și de propunere pentru revenirea la simplitatea vieții conforme cu natura.”

Spre deosebire de ceilalți filosofi, cinicii se deosebesc prin faptul că promovează o ruptură radicală față de lume, respingând până și regulile elementare de conviețuire socială. Mai mult, cinicul „practică o impudoare deliberată” și „nu este preocupat deloc de conveniențele sociale și părerile celorlalți, disprețuiește banii, nu ezită să cerșească, nu caută nici o situație stabilă în viață.”

Antistene, considerat întemeietorul mișcării cinice, a fost discipolul lui Gorgias și, mai apoi, al lui Socrate, căruia-i admira mai ales libertatea de gândire și indiferența față de bani și glorie, indiferență pe care Antistene o va promova – în cadrul mișcării sale – la rangul de scop ultim. În viziunea lui, virtutea echivala cu renunțarea la proprietăți și pasiuni; științei și artelor omul le datora doar dispreț. Între ideile importante ale lui Antistene este aceea conform căreia un om nu se poate contrazice, pentru că atunci când spune două lucruri diferite, vorbește despre două lucruri diferite.

Pentru a reveni puțin la Hadot, el consideră că deși cinicii „nu au oferit o învățătură școlară”, ei „ar fi putut să aibă, eventual, o activitate literară, în special poetică”. Cu un discurs filosofic „redus la minim”, cinismul „este exclusiv o opțiune de viață, opțiunea libertății sau a totalei independențe (autarkeia) față de nevoie inutile, refuzul luxului și al vanității (typhos).” Fără să fie o doctrină, cinismul este un mod de a trăi în dispreț față de avere și desconsiderare față de orice fel de proprietate privată.

Virtutea adevărată, autarkeia, stă în capacitatea de a vedea dincolo de valorile acceptate de majoritatea oamenilor. Bogățiile și dorințele nu sunt bune, la fel cum nu sunt bune nici suferința, sărăcia sau disprețul. Virtutea este înțelepciunea de a vedea dincolo de ele și se poate învăța chiar fără un proces rațional de anvergură. Aceasta se poate practica prin askesis (exercițiu), care conduce la ataraxia (absența tulburării). Acesta este motivul pentru care un mod de viață cinic presupune un antrenament atletic, suportarea foamei, îndurarea setei, cultivarea forței interioare și a nepăsării. Cinicul vizează liniștea interioară și caută să se adapteze oricăror împrejurări.

Cinicul caută întoarcerea către o relație inițială cu natura; de aceea comportamentul copiilor este, pentru el, un exemplu: copiii nu fuseseră încă pervertiți, prin educație, de societate. Privind în spate din perspectivă creștină, am putea spune că filosofii cinici își căutau drumul înapoi către un paradis pierdut.

Ducând lucrurile și mai departe, Diogene din Sinope (n. aprox. 324 î.e.n.) a fost alungat din țara sa și a trăit cea mai mare parte a vieții la Atena; își spunea „câine” (cinic derivă din grecescul kynikos – ca un câine), asuma o viață cât mai apropiată de cea a animalelor și își propusese să redefinească valorile umane. Se declara un cetățean al lumii și propovăduia iubirea liberă. Nu înceta să-și șocheze concetățenii, încălcând în mod deliberat orice convenție, preferând să facă în public ceea ce în mod normal ar fi trebuit să facă în intimitate.

Dintre discipolii lui – Monimus, Onesicritus, Philiscus și Crates – cel din urmă își va dona întreaga avere cetății și, alături de soția sa, Hipparchia, va duce o viață de cerșetor. Prin Zenon, care îi va fi și el discipol, va transmite stoicismului o parte din etica cinică. Intrat într-o fază târzie, cinismul secolului al III-lea î.e.n. va pierde importanța acordată câștigării independenței (autarkeia) și se va preocupa mai ales de batjocorirea convențiilor, tradițiilor, comportamentelor și concepțiilor dominante în epocă. Își pierde, așadar, substanța.

În cadrul Imperiului Roman, cel mai influent curent filosofic a fost cel stoic. Cu toate acestea, discursul stoic se adresa mai ales aristocrației, neglijând marea masă a populației. În plus, corupția generalizată și moralitatea îndoielnică a claselor superioare vor crea un val de nemulțumire. Toate aceste aspecte vor conduce, finalmente, către o renaștere a cinismului.

Această scurtă prezentare a cinismului, a decăderii sale și apoi a revenirii în atenția filosofilor va fi utilă în înțelegerea a două curente ale secolului trecut, două curente care au lăsat urme profunde în literatură, în film și în artele plastice: dadaismul și suprarealismul. Și pentru că aceste două curente sunt, de fapt, subiectul nostru, vom încerca să ne apropiem mai mult de anii în care ele și-au cunoscut gloria în cadrul culturii europene.                                                                                                       


Ubu Rege

Satirizând dorința de putere, lăcomia, practicile diabolice și administrația coruptă, Ubu Roi este o piesă de teatru scrisă de Alfred Jarry și jucată pentru prima dată în 1896, la Théâtre de l'Œuvre, în Paris (foto 1). Anticipând dadaismul, suprarealismul și teatrul absurdului, Ubu Roi a avut premiera cu două decenii mai devreme decât ar fi trebuit: piesa creează o revoltă atât de mare în sânul publicul parizian încât nici Théâtre de l'Œuvre și nici un alt teatru convențional nu vor mai accepta să o pună în scenă. Alfred Jarry o va muta într-un teatru de păpuși.

Foto 1. Alfred Jarry – Afiș-program pentru „Ubu Rege”

Suntem în plin ArtNouveau. Deși începuse deja să se simtă emulația intelectuală care avea să ducă la puternicele mișcări de avangardă ale secolului al XX-lea, Europa nu este încă acolo: lipsesc nemulțumirea generală, neîncrederea în valorile europene și disprețul față de civilizație. Cu toate acestea, este o perioadă în care oamenii încep deja să simtă neîncrederea în simțuri, în cunoașterea senzorială, în unele valori promovate de industrializare și urbanizare. Încep să se dezică de decor, de paradă, de tot ceea ce începe să le pară artificial.

Personaj ticălos, lacom, trădător și laș, Ubu – model al burghezului european – este deopotrivă rege și bufon al propriei existențe, deopotrivă generator și spectator al situațiilor absurde pe care le trăiește. Ubu Roi, satiră tragică la adresa unei societăți obtuze, lipsită de valori și dezorientată, arată că – cel puțin la nivelul intelectualității – Europa era deja pregătită, la sfârșitul secolului al XIX-lea, pentru marea revoluție artistică și culturală care avea să urmeze. Este o revoluție îmbibată în dezgust, angoasă și cinism. Însă la momentul primei reprezentări a piesei lui Jarry, Europa nu era pregătită să-și asume nici renunțarea la averi și dorințe deșarte, nici disprețul față de știință. În plină Belle Epoque, Europa nu fusese încă sfârtecată de mașinile războiului și credea încă, necondiționat, în progres și avansul tehnologiei. Din oțel se făceau turnuri și spații expoziționale, nu tancuri, credeau oamenii.

Dacă despre Alfred Jarry am putea spune că a fost un Antistene al anilor 1900, el va trebui să mai aștepte două decenii pentru ca Parisul interbelic să-l asculte mai întâi pe Diogene, grupul dadaist care va ajunge în capitala Franței în jurul anilor ’20, și, apoi, pe suprarealistul Crates.

Dada

Dada apare, în mod oficial, în Elveția, în 1916. Hugo Ball, un scriitor german rebel, deschide la Zürich un loc destinat acelora care au, după cum nota chiar el, „minți independente, dincolo de război și naționalism” și care vor să „trăiască diferite idealuri”: Cabaret Voltaire. Hugo Ball ajunsese, din pricina războiului, ceea ce Diogene fusese și el: „un exilat fără patrie”. La fel cum, după unele variante, Diogene își părăsise cetatea fără să se teamă de urmări, Hugo Ball fugise și el de bună voie din Germania, temându-se să nu fie înrolat și trimis pe front.

Nu era singurul intelectual refugiat la Zürich. Și nu era nici singurul care simțea nevoia să-și exprime revolta. Este un moment în care intelectualitatea încearcă, prin multiculturalism, să combată naționalismul. În jurul lui se strâng, repede, Tristan Tzara, Hans Arp, Marcel Iancu, Hans Richter. Grupul se întâlnește cu frecvență. Pentru a fi o legitimă grupare de avangardă mai au nevoie doar de un nume. De un manifest. Și de evenimente. Numele este ales întâmplător, dintr-un dicționar. Imediat după aceea, la 14 iulie, mișcarea este lansată printr-un eveniment organizat la WaagHall, eveniment cu ocazia căruia se citește manifestul, scris de Hugo Ball. Este vorba despre primul manifest, Le Manifeste DaDa; vor apărea și altele, între care celebrul Dada Manifesto 1918 (foto 2), semnat de Tristan Tzara. Tot în 1916, tot la Zürich, se deschide prima galerie dadaistă.

Foto 2. Manifestul Dada din 1918

Dada se poziționează, de la bun început, ca o mișcare spontană, rebelă, nihilistă, dornică să răstoarne tiparele europene și mai toate tabuurile. Este o mișcare de revoltă împotriva convențiilor și raționalismului de tip european care eșuase lamentabil, de vreme ce transformase mai întâi întregul continent, apoi întreaga lume, în cel mai terifiant teatru de război din toate timpurile.

Dadaiștii își propun să dărâme toate sistemele de valori și, în primul rând, își propun să dărâme tot ceea ce se știa (sau se credea) despre artă. Fără să fie un stil artistic sau un curent filosofic, fără să aibă un program artistic, Dada pur și simplu celebrează triumful absurdului și nebunia de a crede necondiționat în progres. A fost o revoltă a vitalității, a spiritelor libere, a iraționalului (împotriva rațiunii politice). A fost, așa cum remarca un reputat istoric al artei, Karl Ruhrberg – „o încercare disperată de a supraviețui distrugerii prin distrugere”.După cum observa un altul, Will Gompertz, dadaiștii „se promovau drept delincvenți juvenili ai artelor și erau anti-orice: anti-establishment, anti-social, anti-religie și, mai presus de toate, anti-artă. Negau și disprețuiau mișcările moderniste precum futurismul, din care se dezvoltaseră.”

Acesta este, probabil, cel mai important punct în care cinicii și dadaiștii se intersectează: și unii, și alții credeau cu tărie că civilizația se dezvoltase pe valori fundamental greșite și că singura soluție viabilă ar fi renunțarea completă la ele. Pe de altă parte, în timp ce cinicii erau în căutarea unui tip de virtute care ținea finalmente de practicarea detașării, dadaiștii, din contră, erau puternic angajați în societate.

S-ar putea crede, la o primă vedere, că dadaiștii nu doresc nimic altceva decât să dărâme totul. S-ar putea crede că Dada a fost pur și simplu un lung șir de negații îmbrăcate într-un discurs artistic. Dada este însă cu mult mai mult decât o simplă negare. Dada este, în fapt, o interogare asupra întregului trecut. O punere la îndoială a parcursului umanității, a evoluției care a dus la Marele Război. Dadaiștii nu doreau întoarcerea către natură, ci reconstrucția radicală a societății, prin reformularea întregului set de valori.

Mai mult, nici lucrările plastice, nici cele artistice și nici măcar evenimentele dadaiste nu gravitau, de fiecare dată, în jurul protestului vehement și al revoltei. Uneori erau simple glume, adevărate ode închinate unui homo ludens căruia i se recunoștea, din când în când, dreptul de a uita de ororile războiului. Dadaiștii nu își propuneau să distrugă viața în societate, ci concepțiile și tradițiile care împiedicau o viață justă într-o societate așezată pe un set de valori corecte. Faptul că dadaiștii sunt complet neangajați politic nu se datorează dezinteresului lor pentru o nouă formă de orânduire socială, ci simplului fapt că, din punctul lor de vedere, nu se putea construi înainte să se demoleze totul. De altfel cea mai mare parte dintre ei se angajează politic, la mai puțin de un deceniu distanță, atunci când fac trecerea către suprarealism, iar alții, când se întorc în țările de origine.

Vom încerca, în articolul următor, să intrăm puțin mai adânc în lumea Dada și să vedem care a fost, mai exact, rolul lor în dezvoltarea culturii și civilizației europene în secolul al XX-lea.

 

autentifică-te pentru a adăuga comentarii