Viața mea, de Charles „Charlie” Chaplin, are 700 de pagini. Legenda celei de-a șaptea arte începe cu amintirile cele mai timpurii, din anii copilăriei, și trece apoi prin numeroase episoade ale traseului său ca om și artist, arătându-ne lumea din spatele scenei, din culise, relatând episoade, întâmplări, scriind despre propriile filme și despre nume pe care noi, spectatorii, le cunoaștem de pe generic. Fragmentul de mai jos e despre prietenie și relații, o scurtă radiografie pe care Chaplin o face lumii artiștilor.
Mi-e dor de Douglas – mi-e dor de căldura, entuziasmul și farmecul lui. Mi-e dor de vocea lui la telefon, când mă suna în câte-o dimineață de duminică sumbră și însingurată: „Charlie, vino la noi la prânz, pe urmă tragem un înot și pe urmă rămâi la cină. Și după cină, vedem un film.” Da, îmi lipsește prietenia lui minunată.
Cu ce fel de oameni prefer să mă împrietenesc? Cu cei din branșa mea, presupun. Totuși, Douglas a fost singurul actor cu care am legat vreodată o prietenie adevărată. Întâlnind tot felul de vedete la petrecerile de la Hollywood, am devenit sceptic – poate că eram prea mulți… Atmosfera era mai mult una competitivă decât una prietenoasă și, de la bufet și înapoi, mulți își foloseau mănușile de scrimă, ca să câștige atenția celorlalți. Nu, stelele printre celelalte stele nu dădeau prea multă lumină – și nici căldură.
Scriitorii sunt oameni drăguți, dar nu sunt prea darnici în sentimente. Și, dacă știu lucruri, prea rar le împart cu ceilalți. Cei mai mulți le păstrează între coperțile lor. Oamenii de știință pot fi o companie excelentă, dar simpla lor apariție într-un salon îi paralizează pe ceilalți. Pictorii sunt plictisitori, pentru că majoritatea vor vrea să te facă să crezi că sunt mai mult filosofi decât pictori. Poeții sunt, fără îndoială, o clasă superioară, iar ca indivizi, sunt plăcuți, toleranți și o companie excelentă. Dar cred că muzicienii sunt cei mai cooperativi unii cu alții. Nu există nimic mai cald și mai emoționant decât priveliștea unei orchestre simfonice. Luminițele romantice de la pupitrele lor, felul cum își acordează instrumentele, apoi liniștea bruscă în clipa în care intră dirijorul, toate creează impresia de armonie. Mi-l amintesc pe Horowitz, pianistul, la cină la mine acasă, în timp ce invitații discutau starea lumii, spunând că șomajul și criza economică vor aduce o renaștere spirituală. Brusc, Horowitz s-a ridicat de la masă și a spus: „Discuția asta m-a făcut să vreau să cânt la pian.” Sigur că nimeni n-a avut nimic împotrivă și a cântat Sonata nr. 2 a lui Schumann. Mă îndoiesc că va mai fi cântată vreodată la fel de bine.
(Fragment din Charles Chaplin, Viața mea, Nemira, 2016, pp. 571, 572)
Imagine: Aert de Gelder – Iov și prietenii lui
