Secolul al XX-lea poate fi numit, fără exagerare, secolul gratiilor, al privării de libertate. Ambele extreme totalitare, fascismul și comunismul, au încercat să-i elimine fizic pe cei care nu se potriveau calapodului impus de propriile ideologii. Astăzi, imaginea lagărului de la Auschwitz, ca să luăm un exemplu, este înfierată în mintea noastră de fiecare dată când ne gândim la anii aceia grei pentru omenire.
Fără același nivel de „notorietate”, dar cu o eficiență mult mai mare, Uniunea Sovietică a produs cel mai mare sistem de închisori din istorie: Gulagul, un lanț de centre de detenție „beneficiind” de liniștea și sălbăticia Siberiei, în care ajungeau elementele reacționare față de regimul impus de Iosif Visarionovici Stalin. După moartea tiranului, în 1953, sub conducerea lui Nikita Hrușciov a început ceea ce avea să poarte denumirea de „destalinizare”, un proces de reformare a politicilor statului, incluzând și o relaxare, prin comparație cu persecuția brutală din trecut.
Unul dintre „fructele” acestei tragedii de proporții istorice a fost apariția, în 1962, a nuvelei O zi din viața lui Ivan Denisovici, prima recunoaștere oficială a condițiilor inumane din închisorile siberiene. Matematician de formație, dar pasionat de cultură și, până la un punct, încrezător în doctrina comunistă, autorul nuvelei, Aleksandr Soljenițîn, a fost arestat la finele celui de-al Doilea Război Mondial și trimis, pe rând, în mai multe lagăre, experiența din detenție servindu-i pentru scrierea acestei cărți și, mai târziu, pentru scrierea monumentalei lucrări Arhipelagul Gulag.
O zi din viața lui Ivan Denisovici nu induce în eroare cititorul prin titlul cărții deoarece, de-a lungul scurtei nuvele, parcurge pașii unei zile obișnuite din lagăr, de la trezirea condamnaților și până la întoarcerea în barăci pentru o nouă noapte de somn. Soljenițîn a dorit să evoce tocmai automatismele și comportamentul prizonierului care repetă, ani la rând, până la eliberare sau moarte, aceleași acțiuni.
Ivan Denisovici, al cărui nume de familie este Șuhov, se trezește de dimineață, însă nu se simte bine și vrea să meargă la medic ca să ceară scutire pentru ziua aceea. Paznicul barăcii îl pedepsește din cauză că a lipsit de la apel, punându-l să spele podelele din biroul ofițerilor. De acolo, prizonierul se grăbește să prindă modestul mic dejun care se presupunea că le dădea forță de muncă prizonierilor care aveau de făcut munci foarte grele.
Urmează pregătirile pentru ziua de muncă, echipa din care făcea parte Șuhov urmând să fie trimisă într-un loc care necesita multă trudă, trebuind să spargă piatră la o temperatură sub minus 30 de grade. Maistrul echipei, Tiurin, negociază și li se schimbă ordinea de zi. Echipa 104 este trimisă la o centrală unde trebuie să lucreze la ridicarea unui zid, activitatea ocupându-le toată ziua. La întoarcere, muncitorii trec prin toate filtrele de securitate, apoi urmează cina, apelul de seară și somnul, niciodată liniștit în adâncul paradisului înghețat al Uniunii Sovietice.
Faima acestui microroman are de-a face nu atât de mult cu acțiunea și personajele prezentate de Soljenițîn, cât cu mesajul cărții. Se distinge cu limpezime atmosfera perioadei. Nuvela lui Soljenițîn a fost născută ca reacție la o realitate aflată încă într-un con de umbră, neștiută decât în parte, în timp ce s-au făcut eforturi serioase pentru ca lucrurile să rămână așa. După apariția cărții s-a făcut lumină și s-a recunoscut, parțial, nedreptatea făcută deținuților arestați, de cele mai multe ori, pe nedrept.
Soljenițîn analizează omul închis, întemnițat, omul zdrobit, care nu mai dorește altceva decât să apuce vadă o nouă zi și apoi o alta și tot așa până la împlinirea sentinței sale. Libertatea este scopul urmărit de oricare dintre acești indivizi, oameni simpli, fără studii înalte. Totuși, drumul până la punctul acela este lung, iar ei sunt deposedați tocmai de atributele care îl înalță pe individ dincolo de statutul de simplă ființă cuvântătoare.
Grăitor este epilogul cărții, momentul mult așteptat de Șuhov, când acesta, înainte să se culce, face o analiză a zilei scurse. „Marile” realizări ale zilei au un caracter mundan, sunt lucruri fără vreun mare impact; totuși, în condițiile de lagăr, ele sunt victorii strălucite. Faptul că n-a fost băgat la carceră, că a mâncat o porție în plus și că nu s-a îmbolnăvit mai rău sunt realizări de mare preț, care îi produc mulțumire. Soljenițîn ne arată impactul pe care un astfel de regim îl poate avea asupra spiritului uman.
Din perspectivă literară nu lipsește finețea scriiturii și a perspectivei. Personajele se disting bine, fiecare întrupând unul dintre arhetipurile umane ce se nasc într-o astfel de închisoare. Fiecare își joacă rolul și întâmpină ziua plănuind, mințind și târându-se spre luminița ce se zărește încă la capătul tunelului.
O zi din viața lui Ivan Denisovici este o carte complexă prin tocmai simplitatea mesajului, prin măiestria cu care este tratat banalul, cu care este scos în evidență detaliul, cu care este expusă discuția fără vreo consecință, care indică orizontul omului. Cartea este o sculptură care ne înfățișează portretul prizonierului ce sacrifică totul pentru libertate.
Nuvela a fost publicată de Editura Humanitas în colecția „Raftul Denisei”, fiind tradusă din limba rusă de Nina Grigorescu.
