Mircea Cărtărescu a scris un roman de sute de pagini, în care ochiul i s-a oprit asupra detaliului mărunt, celular, care compune pigmentul existenței umane. Este dificil de încadrat și de descris romanul Solenoid. Citiți un scurt pasaj din el, un fel de profeție eshatologico-literară!
La Judecata de Apoi unul va veni și va spune „Doamne, am scris Război și pace”. Altul va spune „Doamne, am scris Muntele vrăjit, în care lumea se sprijină pe sacrificarea unui copil”. Altul va zice „Doamne, am scris peste optzeci de romane și volume de povestiri”. Altul va spune „Doamne, eu am primit un mare premiu internațional”. Altul va spune „Am scris Finnegan’s Wake, anume pentru Tine, căci nimeni altcineva nu-l poate citi”. Iar altul: „Doamne, iată Veacul de singurătate. Nu s-a scris nimic mai bun vreodată”. Vor veni șiruri-șiruri, fiecare cu teancurile lui de cărți în brațe, cu cifre de vânzare și citate din critici și decupaje din presă, asemenea ctitorilor desenați în naosul bisericilor, cu edificiile lor miniaturale pe palme. Toți vor fi conturați de curcubee și energii, fețele tuturor vor lumina asemenea sorilor. Iar Domnul le va spune: „Da, le-am citit, firește, pe toate, chiar înainte ca voi să le fi scris. Ați adus oamenilor ceasuri de desfătare, i-ați îndemnat la meditație și reverie. Ați desenat în trompe l’œil cele mai uimitoare, cele mai baroce, cele mai ornamentate, cele mai masive porți pe zidul interior al frunții, pe osul ei neted și gălbui. Dar care dintre aceste porți s-a deschis cu adevărat? Prin care dintre ele s-a ridicat pleoapa frunții de pe ochiul creierului? Prin care dintre ele creierul a început cu adevărat să vadă?” Mai la o parte vor sta, umili în zdrențele lor, Kafka și Președintele Schreber, Isidore Ducasse și Swift și Sabato, și Darger și Rizzori, lângă altă mie de anonimi, autori de jurnale rupte, arse, înghițite,-ngropate în vuietul timpului… Ei vor avea mâinile goale, dar cu litere scrijelite în palme: „Stăpânul viselor, marele Isachar…” În urma lor vor veni milioane de scriitori care-au scris doar cu lacrimi, cu sânge, cu substanță P, cu urină și adrenalină și dopamină și epinefrină, direct pe organele lor ulcerate de frică, pe pielea lor escoriată de extaz. Fiecare-și va duce-n brațe propria piele scrisă pe toate părțile, din care Domnul va face, adunându-le-ntre coperțile nașterii și morții, marea carte a suferinței umane.
O astfel de pagină aș vrea să fie scrierea asta, una dintre miliardele de piei de om scrise cu litere infectate, supurânde, din cartea ororii de a trăi. Anonimă și la fel ca toate celelalte.
(Fragment din Mircea Cărtărescu, Solenoid, Humanitas, 2017, pp. 282, 283)
Imagine: Autor anonim – Bărbat scriind la birou
