În conştiința umanităţii, Buddha a devenit aproape o legendă. Pentru a reconstitui viaţa şi învăţăturile unui om care a trăit în urmă cu 2.500 de ani, ne bazăm aproape exclusiv pe scrierile budiste, păstrate în multe limbi orientale, care au măcar avantajul de a fi foarte cuprinzătoare.

Părţile cele mai vechi ale acestor scrieri, care îl privesc în modul cel mai direct pe Buddha, Coşul discursurilor (Suttapitaka) şi Coşul Codicelui de Învăţătură (Vinayapitaka), ocupă, în diferite variante, câteva rafturi de bibliotecă. Mai mult, cea mai mare parte dintre ele sunt prezentate drept răspunsuri ale lui Buddha, date în diferite ocazii şi în diferite locuri. Intenţia discipolilor lui Buddha a fost, evident, aceea de a păstra vorbele autentice ale învăţătorului lor, în contextul lor istoric.

Adevărata activitate de păstrare a început însă după moartea lui Buddha. Cărţile sfinte budiste au fost scrise abia la trei sau patru sute de ani de la moartea lui Buddha; metodele orale şi de grup au garantat pesemne o mai bună păstrare a vorbelor sale decât ar fi dispusă să recunoască cultura tiparului de azi. Asta nu înseamnă că materialele canonice sunt fidele în întregime. Anumite spuse ale lui Buddha au fost pierdute, iar altele, greşit înţelese. Unele au devenit chiar formule repetate în contexte nepotrivite. Călugării înșiși au contribuit cu adăugiri personale însemnate şi incontestabile, tinzând mai ales să idolatrizeze figura lui Buddha (p.18 din volumul Buddha de Michael Carrithers). Niciuna dintre limbile în care apare canonul astăzi nu e adevărata limbă a lui Buddha, oricare ar fi fost aceasta, deşi una dintre ele, pali, pare să fie foarte apropiată de limba sa originală.

Anumite relatări tradiţionale ale vieţii lui Buddha au exercitat o influenţă enormă asupra budiştilor şi sunt larg răspândite prin traduceri în limbi europene. Aşadar, se crede că Buddha a fost prin naştere fiul unui rege şi a crescut înconjurat de multe bogăţii şi plăceri, cu perspectiva de a dobândi putere asupra oamenilor prin rangul său – bunuri veşnic dorite de oameni. Ajungând la maturitate, s-a pomenit înaintea ochilor cu un bolnav, cu un bătrân şi cu un cadavru. Avusese parte de o viaţă ocrotită, dar cele trei imagini l-au tulburat profund, căci a înţeles că nici bogăţia și nici puterea nu-l vor putea pune la adăpost de experienţa bolii, a bătrâneţii şi a morţii.

Meditând la cele ce văzuse, el a ajuns la cea dintâi mare cotitură a vieţii sale: împotriva dorinţelor familiei, şi-a părăsit soţia, copiii şi condiţia, devenind un pribeag fără adăpost, în căutarea izbăvirii de această suferinţă aparent inevitabilă. Timp de câţiva ani a practicat meditaţia în stare de transă şi severa mortificare de sine, care erau obişnuite pe atunci în rândul acestor pribegi, însă le-a găsit zadarnice. Atunci s-a aşezat să mediteze în linişte, fără a-şi silui sufletul sau trupul, meditând la condiţia nefericită a firii omeneşti. Aşa a ajuns la cea de-a doua mare schimbare din viaţa sa, căci prin această meditaţie liniştită au luat naştere trezirea şi izbăvirea. „Făcuse ceea ce trebuia făcut” – dezlegase tainele suferinţei omeneşti.

Apoi, extrăgându-şi filosofia din propria experienţă, Buddha a predicat timp de patruzeci şi cinci de ani, învăţătura lui atingând mai toate problemele privitoare la felul în care omul trebuie să-şi trăiască viaţa. A întemeiat un ordin de călugări care aveau să se elibereze urmându-i exemplul şi care i-au răspândit învăţătura în lume. În cele din urmă a murit de moarte bună, aidoma atâtor altora, având parte însă, spre deosebire de ei, de o ,,extincţie totală” (parinibbuto), căci nu va mai renaşte în veci pentru a suferi.

În privinţa meditaţiei budiste, aceasta se desfăşoară gradual, printr-o serie de stări meditative de adâncime crescândă, numite cele patru Absorbiri: în cea dintâi Absorbire, cel care meditează uită de tot ce-l înconjoară. În această stare, el se bucură deopotrivă de bunăstare fizică şi de plăcerea mentală mai subtilă, ce însoţeşte o asemenea concentrare relaxată. Cel care meditează nu este tulburat de dorinţe neîmplinite sau de mânie, de apatie sau de îndoială sau de nelinişte. În cea de-a doua şi a treia Absorbire, cel care meditează părăseşte treptat gândirea în întregime, devenind din ce în ce mai absorbit de obiectul meditaţiei. În cea de-a patra Absorbire, el e conştient doar de obiectul meditaţiei şi de un sentiment statornic de fermă impasibilitate, dincolo de senzaţiile de durere sau de plăcere.

Esenţa doctrinei budiste constă în cele Patru Înalte Adevăruri, tezele centrale ale budismului. Ele sunt formulate după modelul unui diagnostic medical în care se arată: boala, cauzele bolii, dacă e vindecabilă sau nu şi tratamentul bolii. Primul Adevăr spune că boala există cu adevărat – ea este suferinţa, iar adevărul acesta este Adevărul Suferinţei. Al doilea Adevăr spune că suferinţa are cauze ce pot fi cunoscute: este Înaltul Adevăr al Naşterii Suferinţei. Al treilea Înalt Adevăr este Adevărul Curmării Suferinţei, iar al patrulea este Adevărul Căii ce duce la curmarea suferinţei.

Lectura cărţii antropologului Michael Carrithers – Buddha – este uşoară şi pasionantă, cartea adresându-se tuturor celor interesaţi de personalitatea lui Buddha şi de doctrina budistă. Volumul tradus de Vlad Russo a apărut în colecţia „Maeştrii Spiritului”, sub egida Editurii Humanitas, în anul 1996.