Comedia umană este o uimitoare odisee, o adevărată arhitectură a spiritului, o analiză moleculară a tuturor emoţiilor ce îşi au sălaşul în sufletul omului. Lectura fiecărei pagini este pură încântare; fiecare paragraf este lucrat cu minuţiozitatea unui bijutier de geniu; fiecare povestire este creată în cele mai subtile detalii prin ingeniozitatea extraordinară de care a dat dovată Balzac, pătrunzând cu o rarisimă fineţe complexitatea pasiunilor şi sentimentelor umane.  

Despre Honoré de Balzac nu e cazul să spun prea multe; este cunoscut şi citit pretutindeni datorită capodoperelor sale nemuritoare. S-a născut la data de 20 mai 1799 în Tours, Franţa, în familia lui Bernard-François Balsa, care, în ciuda născocirilor nobleţii neamului, pretinzând descinderea din Balzac d'Entraignes, se trăgea dintr-o familie simplă de țărani. Om inteligent, muncitor şi ambiţios, ocupă câteva funcţii modeste care îi îndreaptă paşii către Paris, unde se căsătoreşte cu fiica şefului său, mai tânără cu 32 de ani decât el, numită Anne-Charlotte-Laure Sallambier, o femeie bine instruită, frumoasă, preocupată de ştiinţă şi literatură, dar şi de scrierile mistice, fiind familiarizată cu operele lui Jacob Böhme şi Emanuel Swedenborg.

 În perioada formării, aflat în internatul colegiului din Vendôme, în contrast cu viaţa severă din internat, Balzac citeşte mult, în special lucrări de ştiinţă şi filosofie; în anul 1815 se înscrie la Facultatea de Drept, urmând să facă practică alături de câţiva jurişti, muncă ce îl pasionează, astfel acumulând observații asupra oamenilor și a dramelor sociale violente şi tragice cu care aceştia se confruntă. După finalizarea studiilor, Balzac ia hotărârea de a se consacra literaturii. Însă, din pricina lipsurilor materiale tot mai pronunţate, acesta se lansează în afaceri; câştigurile mult visate întârzie să apară, astfel încât toate planurile devin falimentare, îngropându-l pe Balzac în datorii. După ruinarea viselor de afaceri, singura soluție care-i rămâne este scrisul. În ceea ce privește munca sa, Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții și lucrez șaisprezece ore în șir”. După ce colaborează cu diferite reviste ale epocii – La Silhouette, La Mode, Feuilleton des journaux politiques, Le Voleur, La Caricature – uşile succesului îi sunt larg deschise, 1830 fiind primul an de glorie literară din viaţa lui.

Focul care mistuie întreaga construcţie a Comediei umane, forţa de neoprit care determină toate faptele şi vieţile personajelor balzaciene, elementul comun al tuturor trăirilor, virtuţilor şi păcatelor este pasiunea: suverană, deplină, totală. ,,Pasiunea este întreaga omenire. Fără ea, religia, istoria, romanul, arta ar fi inutile”. Fiecare profil este locuit de o dorinţă, o facultate dominantă: fie că e setea de cunoaştere, dorinţa de îmbogăţire, ambiţia puterii, dragoste sau ură, pune stăpânire pe forţa morală şi viaţa socială a individului. Aflate întotdeanuna în căutarea fericirii, personajele balzaciene experimentează succesiv când paradisul, când bolgiile pasiunii, lăsându-se devorate de frenezia cu care se dăruiesc iubirii. Iubirea, ce se aseamănă izbitor cu pharmakon-ul platonician, deopotrivă otravă şi leac, pe de o parte transfigurează, înalţă, edifică, pe de alta ucide, macină, desfigurează; forţa pasiunii consumă energia vitală, astfel în universul balzacian mizându-se pe o viaţă scurtă dar trăită intens, ardent, pasional, înflăcarat, plenar, până în pragul delirului şi autodistrugerii, dispreţuindu-se viaţa calmă şi îndelungată, lucidă şi sobră, lipsită de furtuna pasiunii şi capriciile iubirii.

Cele două proze balzaciene pe care doresc să le aduc astăzi în atenţia noastră sunt La Femme abandonnée şi Honorine, două briliante splendide ale literaturii universale. Nuvela Femeia părăsită a fost considerată drept ,,una dintre cele mai puternice şi mai adevărate, una dintre cele mai dramatice şi mai poetice pe care le-a scris vreodată Balzac” (p.13). În centrul ei se află misterioasa şi controversata vicontesă Claire de Beauséant care, fiind părăsită de marchizul d’Ajuda-Pinto, decide să părăsească Parisul pentru a se retrage în Normandia, unde îşi arogă dreptul la singurătate, trăind ca o pustnică, victimă a unei căsătorii fără dragoste, a legilor absurde şi moravurilor meschine ale societăţii.

 Cu ultimele rămăşiţe de orgoliu şi demnitate, vicontesa îşi trăieşte suferinţa femeii părăsite, urmând să îndure o a doua dramă pricinuită de relaţia pe care o are cu tânărul Gaston de Nueil, părăsită după aproape zece ani de iubire împărtăşită, din raţiuni sociale şi la insistenţele mamei sale. Acest june parizian, domnul baron Gaston de Nueil, în urma unei afecţiuni la plămâni, este îndemnat de medicii din Paris să se retragă în zona de provincie, căci convalescenţa cerea un repaus desăvârşit, hrană uşoară, aer curat şi evitarea oricăror emoţii puternice. Plictisit de platitudinea şi monotonia oraşelor de provincie ,,unde calculele înlocuiau simţămintele, unde politeţea nu mai era decât un şir de îndatoriri şi unde ideile cele mai simple aveau ceva prea jignitor ca să fie acceptate sau exprimate”(p.28), tânărului Gaston i se dezvăluie în chip neaşteptat povestea, aureolată cu accente poetice, a vicontesei de Beauséant, care trăia retrasă în afara lumii, victimă a iubirii şi îngropată în singurătate între zidurile pavilionului de la Courcelles. Prima întâlnire dintre Gaston şi vicontesa de Beauséant inaugurează un întreg angrenaj de consecinţe deopotrivă sublime şi tragice; se întâlnesc, se descoperă, se atrag, tânărul parizian este pe deplin cucerit de frumuseţea şi nobleţea femeii care ,,personifică poezia visurilor lui”. Povestea este plină de farmec, însă deznodământul este violent şi tragic.

Nuvela Honorine scoate la lumină dramele şi chinurile interioare ale unei femei superioare, căsătorită fără dragoste, ce aspiră să trăiască iubirea absolută, dar peste care planează fatalitatea tragică a neîmplinirii şi iminenţa unui deznodământ funest. Astfel, această povestire este un elogiu despre puritatea naturii feminine încarnată în inocenţa şi neprihănirea tinerei Honorine, ce îndură umilinţa din partea soţului ei, magistratul Octave de Bauvan, care, fiind stăpânit de pasiune până la monomanie, îşi impune voinţa cu superioritate, pasiunea paroxistică şi dorinţele egoiste, frângând spiritul tinerei sale soţii. Aşadar, Honorine reprezintă onoarea feminină care refuză minciuna, interesul, degradarea, duplicitatea, refuză mila, luptă pentru independenţa socială şi emanciparea de sub toate formele de sclavie ce a înlănţuit de-a lungul timpului spiritul feminin.

Cele două nuvele balzaciene – Femeia părăsită şi Honorine – au fost incluse în cel de-al treilea volum al Comediei Umane, ediţie critică coordonată de Angela Ion şi apărută la editura Univers în anul 1984.